Azi a fost o serbare la care “tăticii” nu au fost invitaţi! Discriminare frate, pe faţă! Am dus sărbătoritele la şcoală, parchez maşina şi mă îndrept nevinovat spre poarta şcolii când un puşti adorabil, îmbrăcat festiv, se opreşte şi strigă în gura mare, cu cuvintele nazale, alintate şi alungite: ”Tătiiiiicii nuuuu aaaaaau vooooieeee!”

S-au oprit toate cuconetele, sărbătoritele, împopoţonatele pe o rază de 50 de metri, uitându-se la mine, toate deodată, cu câte o sprânceană ridicată, de parcă au fost la cursuri de ridicat sprânceana în sincron. M-am simţit ca un delicvent şi, brusc, puştiul nu mi s-a mai părut adorabil, ci obraznic, zburlit şi… cu papionul pus strâmb. M-am întors la maşină umilit, ciudos și curios, am dat drumul la un pic de Michael Bolton, dar la “How Am I Supposed To Live Without You” s-a apucat să urle la mine, de parcă el ar fi putut intra la serbarea secretă.

O jumate de oră si gata. Atât? Păi ăsta a fost spectacolul întreg sau … au făcut doar un rezumat?

În timp ce se îmbarcau sărbatoritele în maşină, zburlitul ăla mic, cu papionul lui strâmb, trecu pe lângă maşină şi cu degeţelul ăla mic şi cârcotaş mă arăta mumă-si.

“Bârfitorule, trădatorule, las că îi creşte tu şi vei sta, la fel ca mine, în maşină, în timpul serbărilor secrete!”

……………………………

Eu, “lamulțianul” și lupta împotriva tiraniei

Am văzut pe geam o zi însorită ce mă chema, amăgitor ca o sirenă, să mă bucur de ieșitul afară. Am făcut-o împreună cu familia, iar când am dat de un grup de femei, până să trag aer în piept, femeile deja au făcut schimbul de “lamulțianuri”. Am zis și eu un timid “La mulți ani!”, dar “lamulțianul” meu a rămas fără efect. Intrăm în magazin, aceeași treabă, urările s-au produs instantaneu și ferm între cucoane, iar eu cu “lamulțianul” mic și prăpădit, m-am simțit ascultat exact ca unul ce umblă pe stradă cu “dă-mi un leu”.
Intră unul de-al meu, cu o floare întoarsă-n jos regulamentar, cu o față de om grăbit și mormăie, ca pentru el, formula zilei, dar nu răspunde nimeni. Stingher, face un schimb de priviri cu mine și lasă ochii în jos. Se simțea un învins, el avea floare, iar eu NU!!!!! O bucurie sadică mi-a umplut inima, …. MUHAHAHAHAHA!
Ieșim din magazin, eu țanțoș, cu mâinile înfundate în buzunarele de la blugi, așa, cu coatele ridicate, să se vadă că NU AM NIMIC ÎN MÂINI, și mergem până în centru. Pe drum, sărbătoritele își aruncau cu efect de bumerang “lamulțianuri”, cu o veselie nu tocmai bine înțeleasă de mine. Acuma, eu mândru nevoie mare, conștient de faptul că oricum nu sunt băgat în seamă, bâiguiam amuzat, cu voce tare, ceva de genul: La mhuhai!
Nu s-a prins nimeni! Ai mei umblau timizi, obligatoriu cu minim o floare, grăbiți, preocupați de … habar nu am ce. Întorși acasă, intru pe facebook, acesta blocat de atatea urări. Întreb ca omul: Este cafea făcută? Câteva secunde, ce au durat cât o oră, apoi aud din baie un “Fă-ți sigur!” atât de scurt și de rău augur, încât m-a fulgerat până în creștetul capului. M-am blocat, mândria mi s-a tupilit pe undeva pe după pancreas. Bag piciorul, îmi iau adidașii și poate mai găsesc ceva flori la magazin.