Probabil că ține de conștiința de grup, nu aia globală, supermintea planetară despre care se vorbește, în general, în cercurile yoga, ci, mai mult, de conștiința aia involuntară de grup mic, care apare atunci când mai mulți oameni sînt, la un moment dat și un anumit loc, împreună, chiar și pentru câteva ore. Cert e că, în cele trei ore și ceva de așteptat pe holurile spitalului vechi am văzut, din nou, cum apare chestia asta, conștiința asta de grup, care le dă celor aflați la un loc un fel de mâner de siguranță de care să se apuce atunci când sînt dezorientați ori speriați. Iar cei care ajung la spital, la doctor, sînt mai tot timpul dezorientați ori speriați, mai ales când faci parte din loteria ”mă ia doctorul ori nu mă ia?”. Pentru că, în sistemul sanitar românesc, unde e o lipsă deja alarmantă a cadrelor medicale, să fii luat la consultație, mai ales dacă nu poți să aștepți câteva săptămâni, până ai loc pe lista de așteptare, mersul la doctor e o loterie, ”poate mă ia, poate nu”.

A fost de ajuns ca femeia care tocmai se așezase pe scaun – ”Domnu’, stați pe scaun? Că io trebe musai să stau jos, că nu mai pot” -, să se întoarcă către bătrânica de lângă ea și să o întrebe… nici nu are importanță ce. Orice. A fost de ajuns un gest de atenție ca cele două femei să pară că se cunosc de când lumea, așa că poveștile apărute atunci și acolo au fost pentru ele mânerul de siguranță de care s-au agățat. La urma urmei, și una și alta erau acolo pentru același lucru, și parcă dacă împarți grijile la mai mulți, nu mai e așa de greu și parcă îți mai trece și din sperietură.

”Api, câți ani aveți?”. ”Hă hă… 88 de ani am”. ”Hii, api mulți înainte, io n-am zis că n-ai mai mult de 78 de ani. Se vede că viața la țară-i mai sănătoasă, că, ia, umbli pe picioarele tale. La oraș… Ia, io am 68 și deja-s gata, că m-or lăsat puterile. Am venit la spital de dimineață (era trecut deja de ora 14), da’, no, la spital trebe să te înarmezi cu răbdare, ca altel n-ai cum, că ne-a lua doctoru’ pă tăți (și i-a și luat)”.

Și privind la cei adunați acolo, majoritatea în vârstă (nu, a fi în vârstă, pensionar, nu e un defect de hashtag, ci e cursul firesc al vieții, iar toți acei oameni au plătit o viață întreagă ca să li acorde sprijin la bătrânețe. Și, inevitabil,  cei cu hashtag or să ajungă, la rândul lor, pensionari. Sau nu?), sentimentul ăsta cum că sistemul sanitar românesc e în colaps a devenit și mai acut. E de vină medicul? Nici vorbă, el oricum lucrează peste program, încercând să-i ia pe toți cei care așteaptă pe hol (nu toți, ori prea puțini dintre ei). E de vină sistemul că nu le oferă medicilor un salariu pe măsură? Doar o parte, și nu cea mai mare parte din vină. Vina principală e a acelor medici care aleg să plece în străinătate, urmărindu-și strict interesul personal. De ce sînt de vină? Pentru că, înainte de a urma cursurile facultății de medicină, trebui să stai și să te întrebi: ”Bă, io chiar vreau să mă fac medic ca să-i ajut pe cei bolnavi, pe cei aflați la nevoie, ori doar vreau să mă fac medic ca să fiu ‘cineva’ și să fac bani cu nemiluita?”. Pentru că, dacă vrei să ajuți, asta e tot ce contează. Dacă vrei bani și să fii ”cineva”, așa cum li se inoculează de către profesori viitorilor medici încă din anul întâi, dacă vrei doar să faci bani, fă-te bișnițar, fă comerț cu mașini la mâna a doua, dă țepe cui apuci, fă-te orice, dar nu medic. Pentru că a fi medic înseamnă sută la sută vocație.

…..

”Eu nu știu ce-i cu ăștia. Ăștia ne vor proști. tu crezi că ei au nevoie de explicații, de argumente? Nici vorbă. Tu nu vezi că ăștia ne vor proști?”, i-am auzi pe doi tineri, elevi de liceu, discutând pe stradă, evident frustrați că nu sînt lăsați să gândească, ci obligați să repete ca proștii, ori ca papagalii, pe de rost, niște chestii, fără a le mai și asimila. Important e să poți da cât mai multe citate.

Rahat. Nu s-a schimbat nimic nici în învățământul românesc. Papagalii cu diplomă sînt la mare căutare. Cei care gândesc, nu. Și mi-a fost drag de ei, să-i aud cum nu vor să fie grupați doi câte doi în turma de oameni care reacționează la impuls, și atât, ci vor să fie lăsați să gândească, să fie nu acceptate argumentele lor, ci, mai mult, cerute de către dascăli. Dar cum reflexul condiționat e la modă, o cerință a sistemului, pare că a gândi e un defect. Și, chiar și așa, dacă toți cei care acum încep să și să se descopere ar fi la fel ca cei pe care i-am auzit cerând să fie lăsați să gândească, ar fi cu speranță pentru viitorul civilizației umane. Însă cei mai mulți nu sînt așa, ci de genul altor tineri (de fapt, asta e o ”calitate” întâlnită la toate categoriile de vârstă), pe care i-am întâlnit la scurt timp, și care, din păcate, sînt omniprezenți: ”Bă, muie, mânca-mi-ai p’la, dai și tu o bere?”. ”Îți dau, bă, p’lă, bem de toți banii, în p’la mea!”. Ăștia sînt cei care reacționează la impuls și atât, cei care nu doar că nu vor să gândească, dar nici măcar nu sînt capabili de așa ceva. Iar ăștia sînt armata celor care vor să tragă sforile în societatea asta aflată în cădere liberă. Și o trag cu succes.

Prostia, vanitatea, egoismul și răutatea au devenit virtute.