R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Primăvara în orașul lui Strauss

Având o zi liberă și plină de promisiuni meteorologice că va fi plin cerul de soare, am pregătit repede rucsacul cu cele necesare unui picnic, ne-am îmbrăcat de drumeție, Maya și-a umplut buzunarele cu dinozauri și am pornit spre sud. Cu mașina, planul fiind simplu: mergem până dăm de Alpi, dar fără să trecem granița în Austria, că e pandemie / lockdown/ interdicție de calatorit dintr-o țară în alta, deci mergem până la Alpi și când dăm de un loc care ne va face cu ochiul, oprim și descălecăm.

La poalele Alpilor

Partea asta cu opritul și descălecatul a venit după vreo 50 de kilometri, când mai aveam doar o aruncătură de băț până la statul vecin. Asta pentru că am ajuns într-o localitate mică, numită Marquardtstein, care – deși înconjurată din toate părțile de culmile Alpilor, părea scăldată în soare. Am parcat mașina, am luat rucsacii în spate și am pornit pe jos. Din toate părțile, străzi mici cu case rânduite frumos de-o parte și alta, se deschid în evantai spre munți. Dacă înalți privirea, vârfurile muntoase sunt acoperite în zăpadă ce trimite sulițe argintii către soare. Cerul e incredibil de albastru, un albastru intens, viu și nicio măcar o scamă de nor nu împiedică să vezi până departe.

Pe cer, însă, sunt puzderie de parapante colorate, ce alunecă pe curenții de aer ca niște balerini eleganți ai înălțimilor. Puncte colorate, ai zice că sunt păsări dacă nu ar fi atât de sus, purtate de unduirile vântului.

Patiserii din bucătăria germană

Minunat! ne spunem, însă nu avem timp să poposim mai mult cu ochii pe sus, întrucât Maya a zărit o tonetă unde se vând patiserii și ne trage într-acolo. După 10 minute, avem rucsacii plini de tarte cu caise, inimioare glazurate și gogoși umplute cu gem de zmeură și frișcă. Gogoșile astea sunt un desert tare iubit în Germania atât de adulți, cât și de copii, iar ele poartă diferite denumiri, în funcție de zona unde te găsești. Eu le-am întâlnit sub numele de Berliner în Frankfurt, sub numele de Pfannkuchen în Berlin (haha) si de Krapfen în Bavaria.

Așadar, având un extra desert în bagaj, am apucat pe una din străduțele ce se deschid în fața noastră.

A fost odată o gară

Dăm curând peste cladirea Primăriei, nu foarte mare, dar cu o parcare generoasă. Pe un panou informativ, găsim scris că a fost ridicată în 1992, pe locul fostei gări.

La vreo 20 de metri, amenajat sub forma unui monument masiv de fier, a fost păstrat tamponul de oprire al trenurilor. Și el are o plăcuță cu informații și aflăm, astfel, că sistemul feroviar a fost dezvoltat în oraș în 1884, mai întâi pentru trenuri de marfă ce transportau materiale la o fabrică de ciment ce deservea  regiunea. Apoi au urmat trenurile de călători și totul a mers ca pe șine decade la rând. După cel de-al Doilea Război Mondial, când lumea a început iar să se așeze și să îmbrace o haină a normalității, călătorii au început să se rărească. Odată cu timpurile moderne, când familiile au început să își cumpere autoturisme, numărul celor care circulau cu trenul s-a redus și mai mult, până într-atât încât în 1992 trenurile au încetat să mai circule în Marquardtstein, iar gara a fost demolată, în locul ei fiind ridicat sediul administrației locale.

Librăria unde a sosit primăvara

Cugetând la ce înseamnă schimbare și la cum vine ea să se aștearnă peste lucruri, ne continuam drumul și dăm peste o librărie. În ferestre, plin de cărți pentru toate vârstele, încât Maya mai ca se lipește cu fața și mâinile de sticlă.

Încântată peste poate, nu prididește să ne roage să cumpărăm: ” – Uite asta, e atât de frumoasă cu florile ei roșii! Și asta, uite că e cu Primăvara! Și uite-o pe asta, e cu ursuleți și iepurași!”. În final, am intrat și am ieșit apoi cu cinci cărți, trei pentru copil, două pentru noi.

Avem impresia că deja nu ne mai încap lucrurile în rucsac, așa că facem o pauză să rearanjăm. Maya scoate una din pungile cu gogoși și zice că e vreme de un picnic. Nu stăm la discuții, ci ne punem toți pe savurat bunătățurile cumpărate. Și chiar sunt foarte bune, fiecare gogoașă e așa de plină cu gem și frișcă încât dau pe dinafară la fiecare mușcătură. Cât mâncăm, admirăm culmile Alpilor, pe multe dintre ele observându-se pârtii de schi și instalații de teleferic. Acum totul este închis în contextul pandemiei, dar probabil că în vremuri mai bune orașul ar fi ca un mușuroi de turiști.

Noi îl preferăm exact așa ca acum, mai gol – nu neapărat pustiu, dar cumva idilic în aerul lui primăvăratec. Odată popasul încheiat, o luăm din nou la pas.

Istorie și geografie locală. Fragment.

Trecem de o zonă pietonală și ajungem la unul din cele două poduri ale localității. Practic, Marquartstein este un burg vechi, așezat de-o parte și de alta a râului Großache: într-o parte (cea pe care am străbătut-o noi la pas) se află cartiere de locuințe (doar case), cu Primăria și Biserica “Sângele Sfânt”, iar dincolo de pod se află centrul vechi, împreună cu Burgul Marquartstein – un castel vechi ridicat în coasta muntelui.

Despre Großache trebuie spus că este un râu ce izvorăște în Austria, în regiunea Tirol, și curge spre nord, pe o lungime de 79 de kilometri, până ajunge și se varsă în lacul Chiemsee – unul din cele mai mari lacuri din Bavaria și din Germania, de altfel.

Podul la care noi am ajuns este primul pod construit în oraș, zis și Podul vechi. Are arcuri și bolte și pare că fiecare din ele este o fereastră pe care soarele se pregătește să intre.

Un râu cu pietre colorate

Însă nu trecem podul. Chiar la baza lui dăm peste scări de piatră ce coboară pe mal, un mal acoperit de iarbă verde și străjuit de un zid înalt de piatră, ce seamănă cu meterezele unei cetăți. De pe mal, coborâm pe niște scări săpate în pământul arinos până la luciul apei.

 De fapt, cum nu a plouat în ultimele zile, apa s-a retras dezgolind în albie, către mal, un fel de plajă formată toată din pietre rotunde, de toate culorile. Galbene, roșii, verzi, albe, cărămizii – toate sunt nespus de frumos șlefuite de apă și par mărgele scăpate din șiragul vreunei fete ce a trecut pe acolo. În contrast cu ele, apa este limpede, dar râul privit în ansamblu pare verde ca o eșarfă de catifea.

Maya se apucă să culeagă pietre pe culori și să le arunce în apă. Noi ne așezăm pe treptele de pământ, scoatem termosul de cafea și ne dăm voie să respirăm primăvara. Pe malul opus, pe o cărare paralelă cu apa, trec în răstimpuri biciclete.

Deasupra, vârfurile Alpilor stau ca o înșiruire de triunghiuri mai mult ori mai puțin aliniate, trimițând-și unul altuia parapante colorate. Ne punem să le numărăm – nouă, una mai frumos colorată ca alta.

Scoatem din rucsac covrigi și ronțăim, Maya apare cu buzunarele pline de pietre și pietricele. Stam acolo o oră bună, timp de joacă și pauză de la ritmul cotidian. Când ne pornim iar la drum, avem un obiectiv: să coborâm de-a lungul apei până la podul nou, să îl traversăm și să ne întoarcem ținând malul celălalt.

Întâlnirea cu Strauss

Zis și făcut. Cărarea este lată de vreo 3 metri, pe lângă noi trec adesea biciclete ori oameni cu câini. Pe bănci, lumea citește ori sta la o poveste. La un moment dat, întâlnim un fel de sculptură în metal ce înfățișează două chipuri. Ne punem să citim informațiile de pe plăcuță și aflăm astfel că ansamblul monumental este dedicat lui Strauss, părintele valsului, cel care a încântat cu ale sale compoziții generații întregi.

Întrucât soția compozitorului a fost din Marquartstein, una din casele în care cuplul a locuit ani la rând se află aici. Acum transformată în casă memorială, la vremea respectivă a fost locul în care compozitorul a dat naștere operelor ce au făcut să răsune săli de bal.

Probabil că nu o dată și-a odihnit Strauss privirea pe înălțimile Alpilor, probabil că nu o dată s-a plimbat de-a lungul râului, cum facem noi acum. Ne bucurăm de descoperire și de bucata de istorie învățată, cu atât mai mult cu cât de această dată am pornit la drum random, fără un traseu stabilit și fără obișnuita documentare.

Burgul vechi de sute de ani

Când ajungem la cel de-al doilea pod, înțelegem de ce e numit cel nou. Structura metalică este modernă, lată, flexibilă. Trecem dincolo, pe malul unde se află Burgul Marquartstein. Ridicat drept pe munte, castelul îți spune că este vechi. Pare mai bine zis o fortăreață ascunsă între pădurile ce acoperă panta muntoasă.

Am vrea să urcăm până acolo, dar traseul e de câțiva kilometri buni, iar Maya dă semne de oboseală. S-a întins de-a dreptul pe o bancă și cu fața sprijinită pe mâini, se uită la curgerea apei. Facem încă un popas aici. Asta e cel nai bine când nu ai de bifat un traseu anume, prestabilit, și obiective turistice, faptul că poți face efectiv ce dorești fără vreo urmă de vinovăție.

Recviem

Când pornim din nou la drum și ajungem iar la podul vechi e deja trecut bine de amiază, ba chiar după-amiaza e destul de înaintată. Prin ferestrele podului, soarele se joacă de-a v-ați ascunselea. Până la mașină, continuă să se ascundă ba după munte, ba după vreo cladire veche, ieșind apoi brusc să poleiască  trotuarul în lumină aurie.

Ne urcăm în mașină, noi cu privirea pe geam, Maya lălăind un cântecel despre buburuze.

Ce mici suntem în această lume mare! Și câte locuri frumoase și încărcate de energie vie sunt mereu de descoperit! Ne repetăm că suntem norocoși, că în ciuda pandemiei le putem găsi chiar lângă noi, iar asta e valabil indiferent de țara unde suntem. Trebuie doar să ai ochi să vezi și suflet să le adulmece, iar mintea se va bucura infinit. Stați sănătoși și deschideți-vă simțurile spre primăvară! E unul din cele mai mari daruri pe care le putem primi!



niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.