R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Povestea unei familii în timpul Marelui Război, în fotografii și cărți poștale vechi de 100 de ani

”Cristina Ignaciuc le-a salvat de la distrugere, iar eu, de la uitare”, spune Horea Pop despre fotografiile și cărțile poștale expuse la muzeu, sub genericul “Cronică de familie în vremuri de război”. Fotografiile surprind, într-un fel de jurnal a anilor Primului Război Mondial, atât viața de familie, cât și crâmpeie din război, profesorul Emil Dittrich, din Timișoara, sublocotenent în armata austro-ungară, imortalizând scene care, acum, au nu doar o valoare sentimentală, dar și istorică, acestea recompunând momente și evenimente semnificative din acea perioadă.

Și totul a fost posibil din întâmplare, Cristina Ignaciuc fiind cea care și-a dat seama de valoarea fotografiilor, după ce a fost chemată de o familie ce tocmai cumpărase o casă veche să vadă ce e cu ramele acelea de sticlă din podul casei. ”Iar asta, pentru că au aflat că sînt de la Artă, că am legătură cu domeniul, și și-au zis că poate mă interesează, altfel, probabil, le-ar fi aruncat la gunoi”, mi-a spus Cristina Iganciuc, în timp ce priveam fotografiile expuse.

”Această încercare de a nu da uitării aceste informații foto, poate vom ajunge într-o formă sau alta să avem o imagine mult mai completă despre această familie, Emil Dittrich fiind personajul principal, un șvab maghiarizat din Timișoara. Ceea ce m-a atras foarte mult la această colecție e emoția pe care o transmit aceste poze. Se vede apăsarea și tristețea generată de viața în timpul războiului. Și aș vrea să apreciez gestul pe care l-a făcut Cristina Ignaciuc, nu doar că ni le-a pus la dispoziție, dar e dispusă să le doneze muzeului. Și e important ca astfel de piese să rămână în continuare la muzeu, acestea imortalizează momente de acum 100 de ani”, a rezumat Horea Pop la vernisajul expoziției, cel care a gândit această expoziție, care va putea fi văzută până pe la jumătatea lunii mai, la Muzeul de artă Ioan Sima.

Despre evenimentul în sine, ca și despre altele organizate la Muzeu, ar mai fi de spus: despre prezența tinerilor, despre implicare, despre meritul de a organiza astfel de evenimente. Însă, expoziția de față e importantă și are valoare în primul rând datorită poveștii care reiese din fotografii, niște fotografii alb-negru, realizate atunci, în acele vremuri, pe plăci fotografice, deci nu foarte clare. Pe plăcile fotografice, însă, Emil Dittrich și-a notat impresii despre scenele surprinse, iar cuvintele puse acolo au darul de a face ca aceste 270 de fotografii, din care 180 în expoziție,  să poată fi văzute, oarecum, dincolo de imagini, ca un fel de film documentar.

Viața în imagini și cuvinte

Și cel mai bine pentru a-ți putea face o idee despre ce a însemnat războiul, despre cum a trăit atunci Emil Dittrich, cel care a realizat cea mai mare parte din fotografii, e să fie consemnate însemnările care însoțesc fotografiile – unele aparținând fotografului, altele compuse de Horea Pop, încercând să retrăiască povestea lui Dittrich:

”Mă numesc Emil Dittrich și sînt profesor în Timișoara. Sînt însurat și am un băiețel, Dittrich JR, locuim în cartierul Fabrik, pe o stradă cu case frumoase. Prietenii, dar și noi, încă ne bucurăm de pace. La băile Hungaria, devenite ulterior Neptun, ne mai distrăm câteodată. În felul nostru. Lumea nu simte războiul care e departe.

La finalul lui februarie 1915 plec în permisie la Timișoara. Am prins gustul fotografiei și, pentru că nu știu ce va urma, fac câte poze pot cu familia mea, cu socrii mei care o ajută pe soția mea la creșterea copilului. Ce bine e acasă! Doar că permisia e atât de scurtă. Oare îi voi mai revedea pe dragii mei?

Soața mea se relaxează pe terasă la câte o țigară, iar Dittrich JR și-a găsit o prietenă, o parteneră de joacă. Deși părem relaxați, doar micuțul e fericit pentru că sîntem iar toți trei. Și mai e și noua prietenă, dar mai ales caii trupei și măgărușii de tracțiune. Fericirea e de scurtă durată, precum permisia. Îi conduc la tren și nu știu de ce îi fotografiez. Toți suntem triști.

Marele Război m-a purtat și pe mine departe de casă, tocmai în viitoarea Slovenie, ca sublocotenent, încă de la începutul anului 1915 pe frontul italian aproape de Gorizia, la Adelsberg (Postojna, în slovenă). Pentru Kaiser și Imperiu au plecat mulți cu entuziasm, cu fanfară, pe front, fără să știe că războiul va dura patru ani grei, în urma căruia se vor prăbuși trei imperii.

Știu să șofez și în drum spre Laibach întâlnesc coloane de tineri soldați mergând spre locul luptelor. Unul nu schițează un zâmbet. Unii sînt creștini, alte trupe formate din musulmani, îi recunoști după echipament, dar toți sînt îngândurați, îmbătrâniți într-o noapte.

Trenurile cu răniți se înmulțesc. Nu ne lasă să facem poze, dar reușesc una cu greu. Cică scade moralul trupelor și al civililor. Aș putea deveni defetist.

Cum sînt specialist în telecomunicații, primesc sarcini în acest domeniu, dar surprind și misiuni de fortificare și deplasări în teren spre și dinspre front. Noroc că nu ne-au interzis să fotografiem, mai ales că am avut acces la blindate.

Nu mă abțin să nu fac poze cu peisajele deosebite din preajma orașului Adelsberg și mai apoi de pe lângă Laibach (Ljubljana în slovenă) unde ne detașează pentru instrucție, dar și pentru refacere.

Un coleg mă surprinde făcând baie în ciubăr. S-a învățat cu aparatul meu foto. Noi, ofițerii, avem condiții ceva mai alese decât soldații pe care îi conducem.

Avem un prieten care ne tot modelează chipurile în lut. Uneori ne mai nimerește.

Când e liniște redevenim oameni. Soldații se adună și povestesc, se prostesc, dar asta pentru că majoritatea sînt foarte tineri, aproape copii. Câți vor mai prinde sfârșitul războiului?

Mă las fotografiat. Nu sînt fotogenic. Sînt chiar trist pentru că scriu în jurnal despre ororile războiului. Ce poate să te bucure aici? Poate doar vestea unei permisii…

La bucătăria de campanie întotdeauna apare câte un voluntar în speranța că va primi supliment.

De la Ocna Dej, sarea pleacă spre front. Nu doar oamenii au nevoie de ea, mai ales animalele, caii, vitele. Văd într-o gară și un vagon CFR, probabil captură din zona României.

Am fost avansat la gradul de locotenent. Am trei stele pe rever. Probabil pentru disciplină și merite în rezolvarea problemelor de telecomunicații. Dar vestea mare e că voi merge în permisie câteva zile. E cald și vreau să-mi aduc soția și băiețelul în Laibach unde putem petrece momente de neuitat împreună.

Infirmierele spală rufe la râu. Una e din zona noastră și nu am rezistat tentației să o fotografiez. Cândva l-a îngrijit și pe Dittrich JR.

Găsim într-o casă instrumente muzicale. Ieșim să animăm atmosfera sumbră. Câinii, aciuiți pe lângă noi, ne sînt mascote.

Războiul a trecut! Trei imperii s-au dărâmat! Grijile mari au reapărut pentru că și Dittrich JR a crescut. A terminat școlile și a mers mai departe la Cluj la Seminarul Bathoriano – Aporeum Sti. Josephi (azi în strada Universității). Vrea să se facă preot precum cumnatul meu? Încă e nehotărât. E mare și pare foarte matur. A moștenit ochii de la mama lui și din păcate calviția timpurie de la mine. Dar a cunoscut o fată bună și porțelanurile austriece fine vor fi ale lor.

Vecinii de la țară, care ne mai ajută la una-alta, sînt oameni deosebiți și nu am ezitat să-i imortalizez fotografic. Noii prieteni, de după război, sînt de toate felurile, munciori, țărani, oameni de afaceri și chiar birtașul care vinde bere Azuga, bere nouă din Regat.

După război lumea și-a revenit cu greu, dar la noi în Banat se construiește de zor. Predau la mai multe școli, dar în primul rând la Școala Superioară de Telefoane și Telecomunicații din Timișoara unde sînt apreciat și respectat. Am contribuit la extindrea rețelelor de telefonie în tot Banatul.

Unul dintre amici, cu soția sa,  e ofițer în armata română. Din fericire nu ne-am întâlnit pe front. Eram în tabere diferite. Acum există doar o tabără, familia și prietenii!”

  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__21_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__7_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__2_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__8_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__13_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__27_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__9_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__1_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__3_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__4_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__5_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__6_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__10_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__11_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__12_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__14_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__15_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__16_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__17_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__18_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__19_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__22_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__23_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__24_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__25_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__26_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__28_
  • cronica_de_familie_in_vremuri_de_razboi__29_


niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *