E pitoresc Sălajul și încărcat de povești, și cele ale oamenilor satului, dar, mai ales, cele ale naturii, ale pământului, care a strâns poveștile sub formă de păduri, izvoare, stânci, lacuri, dealuri… Toate astea sînt ca niște cărări, pe care, dacă le urmezi, o să vezi cât e de frumoasă lumea asta în care trăim. Iar pentru asta nu e nevoie să ajungi în cine știe ce loc de legendă de pe planetă, cu nume răsunător. E de ajuns, de exemplu, să o iei pe drumul care merge din Chichișa către Stâna, un drum îngust, de țară, care, dacă te-ai hotărât să îl urmezi, o să te ducă într-o lume pitorească, unde timpul stă așezat la povești. Plus că, la margine de drum, dacă curiozitatea e îndeajuns de puternică pentru a te face să intri în pădure, mai mult la nimereală, e o lume pierdută, ascunsă în valea de sub gresiile albe ale peretelui abrupt.

Pe dealuri

Odată ce lași șoseaua asfaltată și urmezi drumul de țară care duce înspre Stâna totul se schimbă, la fel cum se schimbă decorurile la piesele de teatru, iar totul capătă o cu totul altă înfățișare. Una simplă, caldă, frumoasă, așa cum e lumea satului românesc, acolo unde oamenii (cei care mai locuiesc încă acolo) trăiesc aproape de natură.

De cum am intrat în Chichișa, am lăsat pedala de accelerație, să nu cumva să trec de indicatorul către Stâna, nu de alta, dar mi s-a mai întâmplat să trec pe lângă (iar asta și din cauză că în România chestia asta cu indicatoare așezate la vedere, din timp, nu prea există, indicatoarele sînt așezate fix în intersecție, așa că dacă le-ai văzut, bine, dacă nu, le găsești data viitoare), apoi am luat-o încet pe drumul de țară. La ora aia, adică la amiază, părea pustiu, doar vântul lasând semne în nemișcarea din jur. Și eu, care, după ce am trecut de ultimele case din sat, am oprit, cucerit de peisajul de lângă mine, dealul verde, cu râpa aia portocalie din vârf fiind îndeajuns ca să mă facă să-mi iau rucsacul în sparte și să o iau într-acolo.

Ca de obicei, las întâi priveliștea să mă umple, înainte să pornesc într-o direcție sau alta. Adică, da, râpa aia portocalie pe care mi-o alesesem ca destinație nu era foarte departe, dacă era să merg în linie dreaptă, dar în jur e atât de frumos, cum să nu vreau să văd ce e acolo?

Căpița de fând, gardul de lemn de la marginea pădurii, iarba, mirosul naturii… și deja eram cu zâmbetul pe buze. Apoi, nu foarte departe, am văzut niște stupi de albine, așezați, așa cum se vedea de unde eram, în linie dreaptă. Iar printre ei, doi apicultori, îmbrăcați în costumele ălea ca de cosmonauți, care trebăluiau printre stupi și albine, la fel cum făceau oamenii în vremurile de demult, doar costumele făcând diferența. Și mașina parcată chiar lângă stupi.

Am stat puțin, privindu-i, apoi privind dealurile din jur, ascultând lătratul îndepărtat al câinilor, semn că, nu foarte departe, e ceva turmă de oi, apoi ascultând ciripitul păsărilor, privind uliul care făcea cercuri-cercuri deasupra mea, ascultând zumzetul insectelor… o poveste cu liniște despre un peisaj sălăjean deosebit.

Râpa

Am trecut prin pădure, și, ca de obicei, m-am trezit vorbind de unul singur, cărând după mine trepiedul, cu camera video, de parcă eram ceva prospector în căutarea cine știe cărei comori. Și chiar m-am întrebat oare ce-or crede oamenii (aceia puțini cu care mă mai întâlnesc când și când pe coclauri, că, de obicei, pe unde umblu nu prea e țipenie de om) când mă văd cu rucsacul în spate și cărând în mâini chestiile ălea care par niște ciudățenii? Adică, uneori chiar și pentru mine par niște ciudățenii, mai ales când, uitând că sînt acolo pentru a face un reportaj, uit de ele, și mă trezesc că le agăț de tufe ori crengi: ”De ce naiba mă tot agăț? Ooo, trepiedul…”.

Chiar înainte de a ajunge pe culme solul se dezbracă de iarbă, devenind aproape roșu, iar copacii crescuți acolo făcând să pară un peisaj de pe altă planetă, mai ales că solul acela roșu, atunci când pășești, scoate un zgomot ciudat, sfărâmându-se sub picioare. Și chiar și așa, cu bocancii în picioare, simți, din loc în loc, cum îți fuge pământul de sub picioare. Noroc cu toiagul meu din lemn de corn pe care l-am primit de la o cunoștință (care, pentru că m-a tot auzit cum că-mi trebuie așa ceva, a convins niște prieteni de-ai lui, ciobani, să-mi ciolească unul, că-i ”ca hyieru’ de tare”).

Odată ajuns sus, lângă râpă, poți cuprinde cu ochii priveliștea până hăt-departe. Și asta a meritat efortul,  altfel râpa aia nu-i cine știe ce, mai mult o ruptură de pământ, nu foarte mare, dar care, de departe, îți atrage atenția. Însă priveliștea, și vântul care acolo, chiar pe culme, sufla cu putere, făcându-mi părul să se încâlcească ca niște sfori, au dat locului un farmec aparte, mai ales că, singur fiind, imaginația o ia razna, pentru ea nu există limite.

Lumea pierdută – Dagobah system

Ați auzit vreodată de Dagobah system? Nu? Asta înseamnă că n-ați văzut filmul Războiul stelelor, ăla adevărat, de început, al lui George Lucas, nu clișeul ăsta gen facebook apărut anul ăsta, un film, mă rog, un episod din Războiul stelelor pe care îmi doresc să nu-l fi văzut, fiindcă a stricat magia filmului original. Ee, partea aia de lume din Dagobah am găsit-o aici, când, după vreo doi kilometri prin pădure, coborând la margine, am ajuns acolo, la marginea văii. ”Asta, după cum arată, sigur ascunde ceva”, mi-am spus. Și, ca de obicei, am avut dreptate. După doar vreo 20 de metri, am ajuns la prima barieră naturală, respectiv un gard creat dintr-un copac căzut, ale cărui crengi, în mod ciudat, curgeau drept către sol, ca un gard. Am trecut de barieră, apoi m-am oprit. Parcă am trecut, brusc, într-o cu totul altă lume. Dagobah system. Solul acela ușor mâlos, de la noroiul adus de viituri, valera îngustă în care am intrat, e mărginită într-o parte de un perete de noroi și vegetație care curgea ciudat de ceva mai sus de creștetul capului meu, îndeajuns încât să nu văd deasupra. În cealaltă parte, peretele vertical, înalt de vreo 10, 15, chiar 20 de metri, niște gresii acoperite și ele de pământ, de o culoare alb-gălbuie care părea că luminează. În contrast total cu pământul mâlos închis la culoare din cealaltă parte.

Ca să înaintezi nu poți să o faci pur și simplu, de-a dreptul, ci trebuie, mai tot timpul, să te strecori pe sub copaci putrezi, să faci echilibristică peste bolovani și crengi ori să pivotezi în jurul copacilor care lăsau loc doar cât să încapi tu, înainte să treci dincolo de el. Un fel de dans pe o muzică ciudată, inventată de natură special pentru tine, cel ajuns, nu se știe cum, acolo. Și toate astea împăiănjenite de tot felul de rădăcini care, odată dezbrăcate de pământ, de viiturile care au creat valea, curgeau de deasupra mea, părând că se mișcă odată cu mine, ca și cum m-ar urmări. Chiar spooky. Dar oarecum liniștitor în ciudățenia lui, deși m-am surprins de câteva ori uitându-mă peste umăr, să văd dacă nu mă urmărește ceva, cineva, poate chiar Yoda. Mai știi? Oricum, dacă m-aș fi întâlnit cu el, clar, i-aș fi spus că sînt eu, Skywalker, doar că nu mai am sabia Jedi, ci doar un trepied în mâna stângă și un toiag din lemn de corn în mâna dreaptă. Și ăla din spate e un rucsac care are în el de toate pentru a putea supraviețui, în caz de…, chiar și aici, în Dagobah.

Am trecut pe sub trunchiuri de copaci, printre și pe sub rădăcini, peste și printre bolovani, apoi mi-am zis că e timpul să urc peretele, să ies afară din Dagobah, nu de alta, dar Yoda nu era acasă. Am ales un punct de urcare pe peretele de gresie acoperit cu pământ, abrupt cam la 60 – 70 de grade. Doar vreo 5 metri am reușit să urc, noroiul alb uscat de pe perete fiind mult prea sfărâmicios, lucru care făcea imposibilă urcarea. Mi-am dat drumul pe tobogan, umplându-mi bocancii de pământ, și am ajuns de unde am plecat. Pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să urc prin cealaltă parte, mult mai accesibilă, dar știam că, oricum, am să aleg partea mai grea, mai frumoasă. Și am mai încercat o cățărare, ceva mai sus. Un metru, doi – un pas alunecat înapoi, încă vreo 3 metri – ceva pași alunecați înapoi… și tot așa până la primul etaj, adică la vreo 10 metri înălțime, acolo unde, fiind un loc cât de cât sigur, am făcut o pauză de gâfâială. Și pentru că să cobor pe unde am urcat era mult mai periculos decât să continui, m-am cățărat mai departe. Un departe mult mai aproape decât credeam, după cinci metri eram deja la buza gresiei, iar de acolo, după alți cinci metri, mult mai lejeri, eram sus, privind, transpirat leorcă, cu sângele-mi plin de beția cățărării, la peisajul din jur.

Drumul înapoi aproape că nici nu-l mai țin minte, nu de alta, dar pentru că întoarcerea prin pădure, a fost lejeră, fără a necesita mare atenție, am dat frâu liber imaginației. Și, deodată cu poveștile, am ajuns la drum, acolo de unde mai aveam cam doi kilometri până la locul în care lăsasem mașina.

Chichișa

Tyityișa, așa cum se rostea în graiul sălăjenesc de demult, există din 1547, așa cum spune o diplomă a lui George Rákóczi (după cum scrie în Schița monografică a Sălagiului), deși există unle date conform cărora anul atestării trebuie reconsiderat ca fiind 1408. Pe atunci era reședința pretorelui (solgábirăului), satul, care s-a format iniţial pe valea cu acelaşi nume, în locuri de adăpost, doar câteva case fiind cu ieşire la drumul mare,  având, în anul 1908, 78 de fumuri, cu 300 de suflete, dintre care doar câțiva știau citi.

Într-un document consemnat de K. Hodor se spune că: “Chichişa  a fost apreciată, într-o scrisoare privilegiată a lui Rakoczi Gyorgy I, care a făcut donaţii pentru construirea bisericii, la 1547, ca un sat stabil.”  Întregul hotar al Chichişei  aparţinuse cândva de cetatea Romitei .  În timp, odată cu creşterea populaţiei, aşezarea s-a mai ordonat cât de căt şi abia după anul 1900, datorită unor măsuri de ordin administrativ, prin care se cerea “scoaterea la linie”, satul a căpătat individualitate în cadrul spaţiului geografic. Dezvoltarea de-a lungul văii Agrijului este ulterioară acestei date, spaţiul luncii oferind condiţii şi mai bune pentru agricultură, așa cum scrie pe site-ul Primăriei Românași

Chichișa de astăzi e un sat care, la fel ca multe alte sate din România, e,  încă, o moștenire vie a timpurilor de demult, atunci când oamenii trăiau aproape de natură. Ca și atunci, și acum, oamenii de aici trăiesc așa cum le-a fost lăsat, adică ocupându-se de lucrul pământului, creșterea animalelor, oile și vacile păscând liniștite pe pășunile de lângă sat făcând parte din viața cotidiană. La fel și apicultura.

Am trecut încet pe ulița satului, îndreptându-mă către drumul asfaltat, salutându-i pe acei puțini oameni întâlniți în cale. M-au salutat și ei, privindu-mă cu interes, la urma urmei, lumea satului nu e una foarte mare, așa că orice străin e repede identificat. Însă doar așa, respectul omului simplu nefăcând diferență între ei, cei din sat, și eu – străinul, cel care am trecut, cândva, pe acolo.

Am ieșit de pe uliță și am urmat drumul asfaltat care duce către casă, luând cu mine, ca de fiecare dată, poveștile locului prin care am fost, povești care deschid, întotdeauna, drumul către o altă poveste care să mă poarte prin locurile frumoase din partea asta de lume, numite Sălaj.