Nu știu dacă mina asta a fost folosită pentru extragerea cărbunelui, însă stratul negru, ondulat al cărbunelui, care se întinde pe bună parte din pereții tunelui orizontal, ba chiar și pe bolta acestuia, asta îți dă impresia, că de acolo a fost extras cărbune. Însă pentru orice ar fi fost săpat în peretele masiv de gresie tunelul ăsta care aduce a mină părăsită, acum, tunelul lung de vreo câteva zeci de metri, vreo 40, 50… să tot fie, cred, e casă pentru lilieci și păianjeni. Și pentru niște ciuperci microscopice saprofite sau parazite, sub formă de filamente, care se înmulțesc prin spori, sau, mai pe șleau spus, mucegaiuri. Cel pe care l-am descoperit pe unul din pereții tunelului are o formă ciudată. În mijlocul ”păturii” albe, pufoase, ca de bumbac, niște pistile albe, ca de flori, însă părând a avea consistența florilor de mină, seamănă cu niște dinți: ”Ăștia-s dinți? Dacă mișcă, clar, o luăm la sănătoasa”, ne-am spus, evident, în glumă, privind de aproape forma asta ciudată de viață, ascunsă în tunelul minei părăsite.

Însă, până să se miște dinții mucegaiului, noi aveam probleme cu trepiedul. Pe care, lucru nu tocmai înțelept, îl căram după noi deschis pe toată lungimea lui, pentru că, ne ziceam, să nu mai avem treabă cu el. Cu trepiedul n-am prea avut treabă, dar cu pereții tunelului, da.

– Vezi că te bați cu trepiedul de perete, îi spuneam Ginei.

– Cum să mă bat de perete?, se întorcea către trepiedul ce-l purta sub braț, să vadă dacă e așa, lucru care provoca exact ce îi spuneam. Adică ”poc”.

– Uite, vezi? Iar dai cu el de perete.

– Cum să dau cu el de perete, ce, așa de aproape-s?, se întorcea din nou către perete, să verifice distanța, lucru care mai punea la răboj încă un ”poc”.

Până la urmă l-am strâns și nu l-am mai desfăcut, poate doar o dată. Însă ciondăneala, una prietenească, evident, a continuat mult timp de-atunci încolo.

Pe drumul Clițului,

chiar cum o iei la dreapta, înainte de podul peste Someș de la Ciocmani, în peretele lung de gresie care mărginește drumul, înainte de a ajunge în satul Cliț, o gaură săpată în stâncă îți atrage atenția. Asta, dacă o observi, pentru că, din viteza mașinii, mai ales dacă verdele naturii ia în stăpânire locul, e greu de reperat. Chiar și acum, când primăvara, cu verdele ei cu tot, de abia a venit, am trecut pe lângă locul cu pricina de parcă nici n-ar fi fost acolo. Iar asta deși conduceam cu vreo 25 la oră, cu ochii tot la zidul de gresie din dreapta. Când am ajuns la Stanii Clițului, ne-am întors, întrebându-ne dacă nu cumva o fi fost colmatată intrarea în mină, mai ales că nu e foarte mare. Nici vorbă de colmatare, pur și simplu nu am observat-o, deși, așa cum am spus, eram cu ochii tot după ea. De data asta, am găsit-o. Am oprit mașina la marginea drumului, ne-am luat echipamentul și am intrat în mină.

De fapt, am dat să intrăm în mină, sau în ce-o fi, dar ne-am oprit la intrare. De ce? Pentru că nesimțirea unora e un obstacol cam pe oriunde te-ai afla în țara asta foarte frumoasă, dar plină de gunoaie. La fel și aici. Vreo șapte metri de gunoaie stau de strajă la intrarea în tunelul săpat în gresie.

Am încercat să mă abțin de la a înjura, dar n-am reușit. Nu de alta, dar dă-o naibii de treabă! De ce nu ai aruncat gunoaiele acolo unde-s puse coșuri de gunoi, că nu are cum să nu fie măcar un coș de gunoi în sat? Ce naiba îl face pe om să arunce gunoi oriunde apucă? De fapt, întrebarea asta e lipsită de noimă. Trăim într-o societate în care a fi cocalar e o virtute. Și cum cocalarismul înseamnă lipsa oricărei forme de bun-simț, de respect, la ce naiba să te aștepți?

Am trecut cu scârbă (nu de gunoaie, ci de oamenii-gunoaie) de cei șapte metri, apoi m-am liniștit. Tunelul, mina asta părăsită, are un soi de frumusețe pe care-l descoperi în te miri ce. Chiar și în păianjenii care îi înfioară pe majoritatea oamenilor. Acuma, e drept, să vezi că deasupra, în stânga, în dreapta, sunt

Păianjeni mari, parcă așteptând să prindă momentul să sară pe tine,

asta îți cam dă niște fiori. Dar doar așa, la început, apoi lași imaginația deoparte și îți trece repede senzația asta tradusă, mai mult sau mai puțin explicită, prin ”brrrr!”.  Asta până întorci capul și, la 10 centimetri în fața ta, un păianjen mare, mare tocmai a prins o insectă, și o învârte de zor, trăgând-o către tavan. Moment în care îi spui, iarăși, imaginației, că ce zice ea nu are nimic cu ce se întâmplă.

Păianjenii sunt, și ei, niște vietăți, de ce să-i privești cu repulsie ori frică? Mie îmi plac toate vietățile pământului (mai puțin țânțarii). E drept, când eram mic, îmi era oarecum frică de păianjeni, mai ales de cei cu picioroangele acelea lungi de zici că nu se mai termină. Dar am ajuns să-mi placă toate vietățile lumii, pentru că am învățat să le văd așa cum sunt. Așa că lumea subterană, cu tot cu păianjeni ori lilieci, mie îmi pare frumoasă. Nu o frumusețe convențională, dar, totuși, frumoasă.

E drept, coconii aceia din pânză de păianjen, în care se puteau desluși, mai ales dacă așezai lumnina lanternei într-un unghi adecvat, greieri (sau ceva asemănător), puși la păstrare pentru mai târziu, cam alimentează imaginația, însă ăsta e mersul vieții, un lanț trofic neîntrerupt, unde fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al lanțului său trofic. Așa e făcută lumea asta. Așa că trebuie să o iei ca atare.

Am avut grijă să nu îi deranjăm și, mai ales, să nu ne băgăm părul prin pânza de păianjen, fiindcă, lanț trofic sau nu, când vezi că un păianjen din ăsta mare îți coboară prin fața ochilor, o dai naibii de rațiune și poți să spui că ai un autocontrol foarte bun, dacă te mărginești la a te scutura din toate încheieturile și nu urli din toți bojocii.

Acuma, vă dați seama, după ce am trecut printre și pe sub păianjeni, și privind la cămările lor atârnate de tavan, când am dat cu ochii de lilieci, chiar am zâmbit: ”Șșșșt, ce drăgălași sunt, vezi să nu-i conturbi prea tare cu lanterna…”

Liliacul cel mare, acoperit de condens înghețat,

n-avea nicio treabă cu noi. Nici cu lumina lanternelor noastre. La fel nici ceilalți câțiva lilieci mai mici, dar neacoperiți de condens înghețat, semn că s-au trezit de ceva vreme. Stăteau atârnați cu capul în jos, nemișcați. Evident că nu ne-am putut abține de la a le face niște poze, e și ăsta un mod de a te apropia mai tare de vietățile ăstea fascinante. Atâta tot că e greu să focalizezi cum trebuie fără a avea lumina adecvată, însă o poză, două, hai trei, tot am reușit să facem.

Despre lilieci se spune că ți se prind în păr, așa că, atunci când intri în ceva peșteră unde trăiesc vietățile ăstea, e bine să-ți acoperi părul. O fi adevărat, n-o fi? Oricum, mi se pare puțin probabil, chiar dacă posibil, nu de alta, dar modul în care se orientează ei în spațiu e unul foarte precis, aceștia detectează insectele de la o distanță de cinci metri și jumătate, și pot strânge informații despre ele folosindu-se de simțul lor de a se orienta în spațiu – ecolocația. Singurele lucruri care îi interesează pe lilieci sunt să evite obstacolele și prădătorii, să mănânce bine și să doarmă mult. N-au nicio treabă cu părul omului, ei pot detecta fire mai subțiri decât firele noastre de păr, așa că de ce s-ar agăța de ele? Și chiar dacă zborul lor pare haotic, de fapt este perfect calculat.

Chiar dacă nu am văzut foarte mulți lilieci, numărul lor acolo e destul de mare, lucru ușor de dedus din cantitatea deloc neglijabilă de guano din tunel. Am zis guano, adică îngrășământ natural provenit din acumularea excrementelor de lilieci din peșteri, ca să nu zic, din prima, caca de liliac. Ee, guano-ul ăsta e prezent în multe locuri din tunelul orizontal. Iar când ajungi la tunelul vertical, e și mai mult, de n-ai unde să pui mâna, că sigur ți-o bagi în chestia asta.

Tunelul vertical  

V-am spus că mina asta părăsită are două tuneluri: unul orizontal și unul vertical. Cel orizontal e un tunel ca toate tunelurile. Cel vertical, însă, nu. Adică nu e un fel de horn, îngust, care se pierde pe măsură ce urcă. Nu. Îl vezi cum urcă prin pământ, de fapt, prin gresie, peste 10 metri, chiar 15. Și e lat, deloc uniform, de parcă ar fi un tunel care cândva a fost orizontal, dar, din cine știe ce cauze, s-a răsturnat și a rămas așa. De ce a fost săpat așa? Chiar nu-mi dau seama. Dacă ar fi fost un mod prin care să fie scos cărbunele la suprafață, nu era nevoie să fie atât de lat, adică vreo doi metri jumătate, trei, pe toate laturile. Plus că a fost săpat nu la 90 de grade, în unghi drept, ci ușor înclinat. Lucru care, recunosc, m-a cam stârnit să mă cațăr. Doar că, așa cum v-am spus, n-aveai unde pune mâna fără să dai de guano. Și nu-mi era mie de să nu mă umplu de chestia asta, dar îți aluneca mâna și n-aveai niciun loc care să poată fi considerat că-i bun de priză. Și apoi, de ce să mă fi cățărat? Chiar n-aveam ce vedea în plus, față de locul unde eram, la baza tunelului. Pentru că se vedea până sus, acolo unde pământul închide ieșirea tunelului.

De ce a fost săpat tunelul ăsta așa? Ne-am tot întrebat, stând amândoi cu capul dat pe spate și privind către tavanul aflat sus de tot. Apoi, într-un final, sătui de stat cu capul dat pe spate, ne-am luat lucrurile și am ieșit afară din mină. Nu ca să mergem către casă, ci ca să urcăm deasupra peretelui de gresie, în căutarea locului prin care se intra ori se ieșea din tunel.

Trecerea de la întunericul tunelului, la lumina caldă de afară, a fost ca și trecerea dintr-o lume în alta.

Am găsit, nu după foarte mult timp, ceea ce ni s-a părut a fi intrarea pe care o căutam. Adică, am calculat cam care ar fi distanța față de marginea stâncii și locul pe unde am urcat, și am ajuns într-un loc unde se vedea (ori așa părea) că a fost un fel capăt al tunelului de dedesubt, doar că, acum, colmatat. Ori astupat intenționat. Și pe bună dreptate, orice cădere de la înălțimea aia în golul de sub picioare ar fi mortală. Și pentru oameni și pentru animale. Așa cred, că acela e locul. Deși, acum, privind la pozele făcute, parcă am fost puțin prea departe de marginea stâncii. Dar, ce contează, oricum am fi găsit un loc exact ca cel pe care l-am găsit deja. Nimic ieșit din comun. Pădurea, priveliștea, stânca, astea, da, foarte frumoase. A adevărată încântare. Și am fi lungit escapada în pădurea de acolo, dar timpul s-a scurs mult mai repede decât am fi vrut.

Am coborât de pe stâncă, apoi am luat-o, de-a lungul peretelui imens de gresie, către locul unde am parcat mașina, redacția noastră mobilă, cum ar veni.  Și, chiar dacă am mai bătut locurile ăstea, de câteva ori, mai sunt atât de multe de văzut, de descoperit acolo, încât putem să revenim în partea asta de lume de multe ori, și tot mai rămâne și pentru încă o escapadă în natură, pentru încă o aventură ”Descoperim Sălajul”.

– E așa de frumos, că s-ar putea ca, data viitoare, să venim tot aici. Ce zici?, am întrebat-o pe Gina, în timp ce mergeam, alene, la marginea drumului.

N-a apucat să răspundă. Ori poate da, dar n-am mai auzit-o eu. Pentru că deja îmi răspundeam singur, probabil cu voce tare: ”De fapt, la cât de frumos e Sălajul, de fapt lumea, cine știe de unde o să vină chemarea…”