R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Pe cel mai înalt vârf al Măgurii Șimleului ne-am așezat și am oprit timpul. Urmând cel mai sălbatic drum din Sălaj. A zecea tabără SPS

Aventură am vrut, aventură am primit. Asta mi-a trecut prin cap la întoarcere, atunci când am zis că nu mai coborâm Măgura Șimleului pe unde am urcat, adică pe la Cehei, ci coborâm către Poiana Măgura, urmând drumul care traversează muntele ăsta mic. Acuma, de unde să fi știut ce avea să urmeze? Dacă aș fi știut, cu toată nebunia, nu cred că aș mai fi urmat drumul ăsta sălbatic – cel mai sălbatic din Sălaj – , nu de alta, dar în caz de ploaie (iar cerul dădea semne clare că o să plouă), drumul e impracticabil. Nu doar pentru că drumul aflat în construcție e rupt, cu obstacole, ci pentru că, brusc, odată ce ai coborât pantele abrupte, foarte abrupte, și crezi că ce a fost mai greu a trecut, drumul… nu mai e. Noi, însă, convinși că drumul trebuie să reapară ”după curbă” (că altfel de ce să fi scris pe bornă că sînt 6 km până în Poiana Măgura, dacă nu e drum?), ne-am continuat relaxat drumul, minunându-ne de frumusețea peisajului, cele două urme de căruțe pe post de cărări, vechi și ălea, dând impresia că pe acolo ar fi un drum. Evident, după vreo 15 minute, timp în care am trecut cu greu peste niște văi adânci și noroioase, a trebuit să vedem ceea ce era clar încă de ceva vreme, și anume că mergem mai mult la nimereală, printre copaci și peste o pășune întinsă cât vezi cu ochii, către… cine știe unde. Da, ne-am gândit să ne întoarcem, dar având în vedere că și la coborâre a fost greu, la urcuș, dacă ne prinde ploaia, acolo rămânem. Așa că ne-am continuat, nu foarte îngrijorați, drumul. Până l-am întâlnit pe Gică, cel care era cu vacile și caprele la păscut, și care, după ce m-am apropiat de el, s-a uitat lung la mine, clătinând a îngrijorare din cap: ”Api, cu ce-ai vinit? Uuuăăă! Cu Dacia? No… Api nu știu cum ii ieși. Și dacă te prinde și ploaia, aci rămâi”. Iar privirea aia a lui care voia să spună ceva de genul „vai de capu’ tău, omule!” mi-a cam șters zâmbetul de pe față, lăsând loc îngrijorării: ”Adică poate fi și mai rău decât până acum?”

Pe cel mai înalt vârf al Măgurii Șimleului

S-au dat avertizări peste avertizări de Cod Galben de furtună și ploi. Ce poți să faci în cazul ăsta? Păi, să stai pe fundul tău, cum e vorba din popor. Ori să ieși în natură, să campezi sub cerul liber, dacă te ia dorul de ducă pe sus.

După un an de la prima tabără ”Sălajul pur și simplu”, ne-am zis că e timpul să mutăm, din nou, redacția în natură, pentru încă o tabără. A zecea. Și ne-am hotărât să ne așezăm tabăra pe Măgura Șimleului. Unde? Nu știam. Dar asta e deja un lucru normal, în una sau două tabere, până acum, știam dinainte unde urma să campăm. În rest a fost improvizație. La fel ca și acum.  Am lăsat, deci, mașina, SPS-ul mobil, cum ne place să-i spunem, la marginea drumului, fix în vârful pantei, ceva mai la dreapta, pe un drum lăturalnic. Ne-am luat bagajele în spate (în spate, în față, în mâini, întotdeauna mergem încărcați, fiindcă, nu-i așa, oricum mergem cu mașina și n-avem mult de mers pe jos), și așa, încărcați la greu ne-am pus în mișcare, către locul pe care, după o mică recunoaștere de vreo jumătate de oră, l-am ales pentru a campa peste noapte. Iar locul respectiv e pe cel mai înalt vârf al Măgurii. Ori, mai exact, între cele două borne din beton care marchează locurile cele mai înalte ale micului munte.

Acuma, în recunoaștere, fără bagaje, a fost o plimbare. Cu băgăjoaiele după noi, în schimb, a fost altă poveste, preț de 1 kilometru și ceva. Dar știi ce? Am savurat fiecare pas făcut, ba chiar și urzicăturile și zgârieturile. Sîntem în natură. Și e atât de frumos!

E o chestie ciudată în lumea asta, atunci când vine vorba de ”obișnuință”. Oamenii par a percepe lucrurile frumoase (lucrurile însemnând orice), dar pe care le-au văzut de multe ori, ca și cum nu ar mai fi la fel de frumoase, și asta doar pentru s-au obișnuit cu acel lucru. Și, ca atare, ce să-l mai încânte? Niciodată nu am avut ”problema” asta. Un om frumos, ori de câte ori l-aș vedea, ori de câte ori l-aș întâlni, oricât de demult l-aș cunoaște, e la fel de frumos de fiecare dată. Ba poate chiar mai frumos. Iar când e vorba de natură, cu farmecul ei viu, cu atât mai mult. Și mă minunez de frumosul ăsta de fiecare dată, chiar dacă am mai fost în acel loc de câteva ori. Întotdeauna îl descopăr, îl redescopăr cu la fel de multă bucurie și, dacă aș putea, aș lua frumosul ăsta în brațe. De fiecare dată.

Insectopia

Nicăieri nu au fost mai multe insecte care să ne dea târcoale ca aici, sus, pe Măgură, unde am campat. Și ar fi trebuit să ne așteptăm la așa ceva, nu de alta, dar în drumul nostru până la locul ales, am trecut printr-un lan verde, iar plantele crescute de înălțimea unui om aveau florile albe acoperite de sute, mii de insecte, adică niște gândaci verzi lucioși, care stăteau la grămadă, câte cinci, șase pe fiecare floare, sclipind în soare.

Ne-am pus cortul și ne-am trezit înconjurați, tot timpul, de un roi imens de insecte de toate felurile. Și poate ar fi fost sâcâitoare (m-am întors acasă cu zeci de mușcături de țânțari, plus două căpușe înfipte în trup), dacă nu ar fi fost fluturii ăștia superbi, ca niște flori zburătoare. Iar florile ăstea zburătoare au fost un spectacol ambulant de culoare, care se oprea pentru câte o reprezentație pe cort, pe hamac, pe chitară, pe carte, (muzica și lectura, nelipsite în taberele SPS), pe haine, oriunde se nimerea. Plus că erau din cale afară de curioși. Ba chiar unul dintre fluturi (Vasile, așa i-am pus numele, ca la toți fluturii pe care i-am întâlnit până acum. Nu știu de ce Vasile), colorat ca și scoarța copacilor din jur, a fost într-atât de curios încât mi s-a așezat pe genele ochiului drept. Și degeaba am clipit, involuntar, desigur, (că altfel, în uimirea mea, putea să îmi intre și în gură),  Vasile și-a luat zborul doar după mai multe clipiri involuntare ale ochiului drept, pe care degeaba încercam să-l păstrez deschis. A revenit în curând, odată cu primele sunete ale muzicii, și s-a așezat pe chitară.

Mulți, foarte mulți fluturi, insecte de toate felurile (da, și țânțari, mama lor de țânțari!), ba chiar și tancul zburător numit, popular, rădașcă. Și, ca și cum nu eram destul de uimit de toată lumea asta pestriță, cicadele s-au făcut auzite încă de când ne-am așezat acolo. Ce-s acela cicade? Niște insecte care prin vibraţia membranei de pe abdomen scot un sunet apropiat de ţîrîitul greierului sau al lăcustei. De altfel, ca și mărime, sînt undeva între greier și lăcustă. Oricum, cicadele trăiesc în cu totul alte zone decât la noi, și anume în țările calde. Cum au ajuns ele aici, pe Măgură, făcându-și simțită prezența prin sunetele făcute de masculi, cele mai tari sunete scoase de vreo insectă? Nu știu. Cert e că sunetele scoase de cicade umplu pădurea din vârf de Măgură. Ce e uimitor la cicade, conform unor date găsite pe internet, e că ”larva trăiește în pământ, la o adâncime de o jumătate de metru, timp de șaptesprezece ani în șir. Când au trecut acești ani, toate larvele, miliardele de larve răspândite pe un teritoriu enorm, ies din pământ precis în aceeași zi, și anume în ziua de 25 mai. Fenomenul e studiat de sute de ani – începând din 1633. În zadar în cursul celor 17 ani sunt și ani bisecți, în zadar se învârstează lunile cu 30 și 31 de zile. Cicadele ies din pământul unde au stat șaptesprezece ani, toate, precis în ziua de 25 mai. Nici o zi mai înainte.”

Liniștea nopții

Incredibila liniște a nopții a oprit, parcă, timpul în loc. Și chiar dacă ne așteptam să auzim tot felul de zgomote specifice pădurii, mai ales că nu departe de locul e campare pământul e ”arat” de mistreți, semn că-și fac veacul pe acolo, plus hrănitoarea căprioarelor, la fel, destul de aproape de cortul nostru, noaptea a fost o liniște deplină. Ciudat, pentru pădurea asta plină de viață. Totuși, nici măcar sunetele scoase de insectele nocturne n-au fost prezente, iar toată agitația vietăților pădurii din timpul zilei părea doar o plăsmuire a minții. Să fi trecut în altă lume?

Cu Loganul, pe cel mai sălbatic drum din Sălaj. Gică

Duminică, la plecare, am luat-o către Poiana Măgura, pe drumul care duce într-acolo, așa cum scrie pe o bornă. Din vârf, vreo 4 kilometri. Un drum în coborâre, pe care l-am găsit ca fiind cel mai sălbatic drum din Sălaj (și foarte frumos), un drum care traversează, efectiv, Măgura, dintr-o parte în alta. Lucru nu tocmai ușor, pentru că pantele Măgurii sînt foarte abrupte, iar drumul deloc amenajat, adică pământ și piatră, accidentat în multe locuri de la căderile de piatră ori apele curgând după ploile puternice, nu e de recomandat. Deloc, dacă nu ești cu mașină de teren. Și dacă dinspre Cehei înspre vârf, ba chiar încă vreun kilometru, până la intersecția cu drumul forestier ce duce către Bădăcin, e practicabil, de la intersecția amintită e altă poveste.

După ce am trecut, greu, peste trei văi, îndeajuns de adânci cât să mă înfig cu botul mașinii în mal, făcând traversarea o adevărată piatră de moară (mai ales din cauza noroiului format în urma ploilor), după ce am trecut peste niște șanțuri  adânci, cu viteza melcului, să nu ajung cu roțile unde nu trebuie, fiindcă acolo rămâneam, am ajuns într-un loc unde nu mai era nicio urmă de drum. Iar asta însemnând nicio urmă, nici cele lăsate de căruțe ori tractor. Doar pășunea întinsă, într-un loc de o frumusețe aparte, unul din locurile pe care mi-am propus, deja, să le cutreier. Fără mașină, cu mașina e ca la loterie: dacă e totul în regulă, ai șanse să ieși de acolo, dacă nu, acolo rămâi. Cu bicicleta ori pe jos. Dar, deocamdată, eram acolo, privind la frumusețea din jur, fără să știu ce va urma.

Încotro să o luăm din mijloc de nicăieri? L-am văzut pe Gică stând cu vacile și caprele la păscut, nu departe de locul unde oprisem mașina, în încercarea de a mă orienta în vreun fel. Mă duc înspre el și îl întreb: ”Drumul ăsta duce undeva? Adică, ăsta-i drumul care duce către Poiana Măgura?”.

Se uită Gică lung la mine, apoi se scarpină în cap: ”De dus, duce la drumul asfaltat, de acolo, dacă ajungi, o iei la stânga, la Iișua. Api, cu ce-ai vinit? Uuuăăă! Cu Dacia? No… Api nu știu cum ii ieși. Și dacă te prinde și ploaia, aci rămâi”.

Mi-am zis că omul nu știa prin ce am trecut ca să ajung acolo, așa că încerc să mă liniștesc, spunându-i: ”Cum adică dacă ajung? Doar n-o fi mai greu ca până acuma?”.

”Api, cum să-ți spui… I-acole, în față, mai ai o vale de trecut, Dacă treci, no, nu mai ai mult până la drum. Dacă nu o treci…”.

”Cum să nu o trec? Am mai trecut trei până acum”.

”Api, io îți spui: P-aci mai vin oameni cu mașini, la grătare. Da cu jipurile. Și numa dacă nu plouă înainte. Dacă plouă, ia, ca amu, nu vine nime. Că îi greu și cu jipurile. Api tu, cu Dacia…”

Mi-a cam dat peste cap toată speranța că ce a fost mai greu a trecut. Deja mă gândeam serios să ne întoarcem, însă mi-am adus aminte ce greu a fost, plus că m-am uitat pe cer, unde norii negri se strângeau laolaltă, semn că vine ploaia. Am vrut să-l mai întreb ceva, dar n-am apucat, că omul avea ceva de vorbit cu animalele.

”Ancăăă!, tu n-auzi? Hai aci! Amu!”

”Cine-i Anca? Capra asta?”, îl întreb arătând înspre o capră ce păștea liniștită lângă noi.

”No, cum să fie asta Anca? Vaca-i Anca. Vaca aia nii. Capra asta-i Fori. Îi șefă păstă tăte caprele. Cum zâce ea, așe-i. Ancă, tu n-auzi?”.

Anca l-a auzit și s-a urnit, în ritmul ei, înspre omul care o tot striga și o deranja din păscut. Gică, liniștit de acum că Anca l-a auzit, se uită la mine, apoi la cer: ”Dacă plouă, nu mai ieși de aci!”.

N-am avut nevoie de alt imbold. Ne-am urcat în mașină și ne-am îndreptat către valea amintită. Doar n-o fi chiar așa de rău. Am ajuns repede. Am oprit mașina și mi-am pus mâinile în cap. Era rău. Foarte rău. Valea nu era neapărat foarte adâncă, și dacă era totul uscat, nu punea mari probleme, chiar și așa, cu șanțurile adânci căscate de o parte și de alta. În schimb, pe partea pe care trebuia să ieșim, pe o porțiune de vreo 7, 8 metri, noroiul gros, moale, era tăiat de niște urme de tractor adânci, imposibil de trecut cu o mașină care nu e 4×4.

M-am uitat pe cer. Da, vine ploaia. Ce să facem, cum să trecem dincolo? Și mi-am adus aminte de lopata militară de campanie pe care o cumpărasem în urmă cu ceva ani din târg de la Fechetău. Am luat-o, am trecut valea și am început să-mi construiesc un drum. La propriu. Adică am săpat în pământul moale din apropiere și am creat două cărări, cât să încapă roțile mașinii. L-am încercat, pășind. Nici vorbă să țină, mă scufundam eu, cu cele 80 de kilograme ale mele, darmite mașina, de peste o tonă? Am luat ce crengi am găsit, cât de cât groase, și le-am așezat peste cărările create, una lângă alta. Apoi, după ce m-am scufundat cu ele cu tot, pășind, am mai pus câteva, peste celelalte, la grămadă. M-am uitat, din nou, la cer. Nu mai avem timp. Vine ploaia, și aici rămânem.

M-am urcat la volan și am pornit motorul. Am ajuns cu roțile din față peste lemnele puse la grămadă, care au pocnit toate deodată, semn că au cedat, însă, cum-necum, cu roțile din spate scufundându-se îngrijorător în noroiul moale, am reușit să ies de acolo. Drumul rupt, în pantă, cu urme și mai adânci de tractor, care a urmat l-am străbătut în viteză, târând mașina, la propriu, de multe ori, peste movilele mari de pământ. Însă, dacă se oprea mașina, acolo am fi rămas.

Ce sincronizare! Am ajuns la drumul asfaltat odată cu ploaia. Ne-am uitat pe unde am venit, și, sincer, dacă nu aș fi știut, aș fi zis că e imposibil să mergi pe acolo cu mașina. Am pornit, și odată cu noi, s-a pornit și furtuna.

Pe drumul către casă, răsuflând, de acum, ușurați, ne-am uitat unul la altul: ”Aventură am vrut, aventură am primit!”

  • magura_simleului_tabara_10_sps__7_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__1_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__27_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__3_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__2_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__18_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__26_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__4_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__24_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__41_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__45_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__48_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__5_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__6_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__8_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__9_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__10_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__11_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__12_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__13_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__14_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__15_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__16_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__17_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__19_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__20_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__21_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__22_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__23_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__25_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__28_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__29_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__30_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__31_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__32_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__33_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__34_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__35_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__36_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__37_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__38_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__39_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__40_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__42_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__43_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__44_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__46_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__47_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__49_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__50_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__51_
  • magura_simleului_tabara_10_sps__52_


3 comentarii

  1. Nachum Katz says:

    This is a superb article, beautifully written, makes you (me) want tu run to Simleu right now and climb that mountain, the mountain of my childhood, following the path so nicely described here! Mulțumesc frumos!

  2. razvan says:

    In viata mai trebuie asumate si niste riscuri. Mi ai adus aminte cand am ramas pe un drum agricol in mijlocul Dobrogei cu o roata in sant, cu sotia si copilul de 2 ani la 40+ de grade…Am scapat dar a ramas o amintire interesanta :). Acum, si daca ramaneai acolo, erai langa civilizatie :). Oricum faina ideea cu tabara, si locul de altfel. Prima poza mi a amintit de Magura Priei care se vede in zare. Poate a 11 sau a 12 tabara sa o faci acolo de la “stancurile” pana la “1000m”. Spor si multumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *