R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Pe bicicletă, din Sălaj, în Alpii Dinarici şi coasta Adriaticii: 2. Am ajuns la Marea Adriatică!!!

pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_9
E aproape o senzație ireală să stai pe coasta muntelui, iar sub tine, la vreo 200 de metri, Marea Adriatică, golful Kotor, înconjurat de stânci uriașe, de un albastru viu, să-ți întoarcă privirea prin reflexiile soarelui oglindit în apa mării. Adică, da, am mai văzut imagini din zonă, în timpul pregătirii turneului ăsta pe bicicletă, dar, cu toate astea, stând acolo, cu marea la picioarele tale, îți vine greu să crezi că așa ceva există, că nu e doar rodul imaginației.

“Bine, bă”, ar putea mulți să spună, ”ce să zic, mare scofală, ați ajuns și voi la Marea Adriatică. Păi io, dacă vreau, mă urc în mașină sau în avion și mă duc și mai departe”. Da, se poate, dar noi am ajuns aici după ce am traversat, în două zile, Alpii Dinarici din Muntenegru, de la nord la sud. Pe bicicletă, cu bagajele în spate, de unii singuri.

În mijloc de nicăieri

Am plecat din Niksic destul de târziu, având în vedere distanța mare pe care o aveam de parcurs, dar ne-am zis că, dacă e să ajungem la nivelul mării, asta înseamnă că nu o să avem mult de urcat, ci mai mult de coborât. Lucru care, desigur, a fost exact invers, în sensul că am urcat peste munți pe o distanță de peste 40 de kilometri de pante abrupte, sub un soare arzător. Noroc  cu peisajul superb, cu lacul deosebit aflat la vreo 15 kilometri de oraș. Când am dat cu ochii de el, de la înălțime, am oprit instantaneu, lacul, ”presărat” cu tot felul de insulițe verzi, cu apa albastră-albastră, având un efect aproape hipnotic, făcându-ne să ne luăm cu greu ochii de la el. Am plecat de acolo doar pentru că știam că mai avem muuult de mers, iar asta, în căldura sufocantă a zilei, nu era chiar un factor încurajator. Drumul, însă, da. Știi cum sînt drumurile în Muntenegru, chiar și ăsta național, prin munți? Superbe. Asfaltul neted, fără gropi, iar la margini, în locul canalelor ălea de beton de la noi (da, se știe, bordurile costă mult, așa că cineva are tot interesul să umple țara de betoane), foarte periculoase chiar și dacă ajungi în ele la 60 la oră, drumurile sînt mărginite de niște înclinații ușoare, care doar să ghideze apa către margine, atât de bine făcute, încât, de multe ori, când din spate, la fel ca din față, veneau mașini mari, intram și mergeam cu bicicletele prin ”șanțurile” respective, la fel de ușor ca pe asfaltul neted al șoselei. Și n-ai cum să nu te întrebi cum naiba de în Muntenegru, o țară care toată-i un munte, și ce munte, doar stâncă, se poate să existe drumuri din ăstea, chiar și cele secundare, iar la noi încă n-am trecut de faza studiilor de fezabilitate, că de drumuri bune, ce să mai zici, noroc cu unele drumuri județene, care mai spală puțin din imaginea unei țări cu infrastructură de doi bani.
pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_1pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_2pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_3

La un moment dat, când ne apropiam (adică mai aveam vreo 20 de kilometri) de granița cu Bosnia, atunci când nu treceau mașini, adică destul de des, era o linște aproape deplină, doar păsările ce se mai auzeau în jur. Iar acolo, de-a lungul drumului, în acel mijloc de nicăieri, sînt multe monumente funerare, toți oameni tineri, așa cum se vedea din pozele puse acolo, morți în timpul războiului de rahat (ca orice alt război, de altfel) purtat pe meleagurile acum nu foarte mulți ani. Și liniștea aia pare că e un fel de oamgiu adus celor care au murit acolo. Am pedalat, și noi, în linște.

Limbajul zâmbetelor

Am oprit la singurul loc care părea că e cineva acolo, un fel de restaurant de familie al celor care îți ieșeau în întâmpinare atunci când le treceai pragul. Acuma, cu limba engleză la oamenii simpli din vârf de munte, în mijloc de nicăieri, mai greu. Cu limba autohtonă, la noi, cei veniți cu bicicletele de la 1000 de kilometri depărtare, nici atât. Însă, atunci când limbajul devine o distanță multe prea mare de parcurs, există zâmbetul și cuvintele simple, ușor de înțeles în orice limbă. Cum ar fi, de exemplu, sandviș. Ne era foame, dimineața n-am mai avut timp de mâncare, așa că am spus, simplu, zâmbind: ”sandviș?” ”Yes”, a venit singurul cuvânt în engleză cunoscut de cei de la restaurantul micuț, din vârf de munte. ”Water?”, am întrebat, și le-am arătat sticla goală. ”Yes”, la fel, cu zâmbet. Am primit și apa și sandvișul, care, de fapt, s-a transpus într-o gustare formată din câteva felii de șuncă preparată de ei, câteva felii de brânză de casă, și câteva felii de roșii. Mai are rost să spun că au fost delicioase? La plecare, ne-au salutat, la fel, cu zâmbet.
pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_4pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_5pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_6
Prin tuneluri, multe tuneluri, către mare

Înainte cu vreun kilometru de granița cu Bosnia, am luat-o la stânga, pe niște pante (de parcă cele de până atunci n-au fost de ajuns), pe drumul care duce către golful mării. Urcuș, din nou. Greu. Dar știam la ce venim aici, în Muntenegru, țara-munte. Poate de asta nu am văzut niciun biciclist pe drumurile pe care am pedalat, în schimb, mulți motocicliști.

Și, după ce am trecut de ultimul past peste munte, au apărut tunelurile, multe, foarte multe. Vreo opt, zece tuneluri, cine să le mai numere, pentru că pentru noi, cei călare pe biciclete, tunelurile ăstea, cu huruitul mașinilor amplificat și sunând ca în filmele de groază, au fost niște locuri din care de abia așteptam să ieșim. Iar când am ieșit, după vreo patru tuneluri din ăstea, în stânga noastră, jos, la câteva sute de metri, a apărut, dintr-o dată, Marea Adriatică. Cu toată frumusețea aia izvorâtă din împletirea de stânci imense și apă albastră. Am căscat gura și ne-am uitat cuvintele. La urma urmei, ce poți să mai spui când vezi așa minunăție de peisaj?

Am coborât la nivelul mării și ne-am cazat la o pensiune ieftină, a cărei curte e împânzită de flori colorate în toate nuanțele: bunganvilea roz, mov, portocalii, iederă exotică, cactuși, palmieri, plus marea la zece metri de noi. În schimb, fără locuri de unde să putem cumpăra ceva de mâncare. Așa că, după mulți kilometri de pedalat, am mai făcut și un marș forțat, până în Risan, o localitate aflată la cinci kilometri de locul nostru de cazare. În total, zece kilometri de marș. Am ajuns înapoi pe întuneric, dar cu foamea astâmpărată cu niște midii prăjite, la 2,50 euro suta de grame. Și, bineînțeles, multă apă rece.

Mâine, adică azi, 21 iunie, când apare articolul pe publicația noastră, ajungem în Croația.
pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_7pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_8pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_10pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_11pe_bicicleta_am_ajuns_la_Marea_Adriatica_12



1 comentariu

  1. opopatrunjel says:

    Nu mai zic nimic.Tac si citesc.Drum bun!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *