R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

O declarație de dragoste (și nu prea)

În catalogul clasei a III-a B al Școlii Gimnaziale nr. 1 din Lugoj, (o școală de cartier, nimic special), era imediat după mine… eu la P, el la R. Îmi aduc perfect aminte numele lui, Roșca Gheorghe. Că doar a fost primul căruia i-am declarat dragostea mea… Cum să uiți așa ceva?! Însă am probleme în a-mi aminti figura lui… cred că era micuț , slăbuț, pistruiat, șaten și tuns regulamentar. Și cam aici se oprea conformismul lui… la frizură. Pentru că Roșca Gheorghe era ceea ce se numește ”elevul problemă”, cel care nu o asculta pe doamna învățătoare și avea deseori ceva de vociferat. Neastâmpărat, cu caietele având ”urechi de măgar”, cam tot timpul fără temă și cu o groază de preocupări ”extracurriculare” care se manifestau mai ales în timpul orelor! Altfel era glumeț, în centrul atenției tuturor, bun fotbalist și avea mereu apretată cămașa pepit de la uniformă. Evident era ceea ce se numește azi ”influencer”. Fetele din clasă-l adorau, mereu erau în preajma lui, iar de aici a pornit problema mea. Nu pentru c-aș fi fost geloasă, dragostea mea secretă și niciodată mărturisită era un băiat blond cu ochi albaștri, de la a V-a A, colegul de clasă al vecinei mele, Delia.

Dar dacă nu era gelozie, atunci ce era? Era… invidie și frustrare. Bineînțeles că atunci n-auzisem de termenii aceștia, nu conștientizam ce se întâmplă, dar acum, privind retrospectiv cu duioșie și înțelegere, altfel îmi explic curajul din ziua aceea în care fusesem în sfârșit și eu invitată la Păcurar Gabriela, una din ”fetele populare ” ale clasei. Să rezum contextul. Eram eu. Adică, „comandantă ” de detașament la pionieri, elevul-model, preferata învățătoarei (ceea ce automat îmi atrăgea antipatia colegilor), disciplinată, recitam frumos și fără greșeală la serbări. Nu, nu cu Tovarășa sau Tovarășul (onoarea aceasta era rezervată elevilor mai mari), ceva mai ” soft”, așa, cu ”Mama lui Ștefan cel Mare”. Făceam gimnastică la Clubul sportiv și eram micuță, slabă, tunsă băiețește, mereu îmbrăcată în treningul acela standard cu două dungi albe (o copie palidă a Adidas-ului), cam singuratică și îngrozitor de timidă. Și mai erau ”ele”. Cu plete, cu rochițe, vesele și puse pe șotii. Erau, ca orice copil relaxat și fericit, așa, cam de nota 8 , notă pe care o obțineau fără efort. Le vedeam mereu împreună și știam că se vizitau frecvent, probând rochițe, ascultând muzică la casetofoane rusești, bârfind sau cine știe ce alte lucruri interesante îmi imaginam că fac! Iar eu doream cu disperare să fac parte din anturajul lor, numai că… nu mă chemau niciodată. Până în ziua fatidică, când brunețica și frumușica Găbița m-a invitat la ziua ei!

Nu știu care a fost motivul, bănuiesc că ai ei au avut ceva de spus în întocmirea listei de invitați. Erau acolo toate micile domnișoare. Și Roșca Gheorghe! Care, ca orice viitor mascul alfa, era cam indiferent și aborda un aer plictisit. Filmul evenimentelor mi-l amintesc vag, cert e că la un moment dat ne-am adunat noi fetele, iar una a venit cu provocarea ”Cine are curajul să-i spună că e drăguț?” Am chicotit toate, apoi l-am adus pe ”inculpat” din curtea unde bătea mingea, în camera cu televizorul dat ”pe sârbi”. Aici se cuvine să lămuresc ce înseamnă” pe sârbi”: televiziunea iugoslavă, principala sursă de divertisment și informare a bănățenilor dintr-o Românie gri și cât se poate de doctrinaro-comunistă. Așadar , în fața televizorului alb-negru cu ”purici”, l-am înconjurat toate pe nefericit și ne pândeam reciproc, încercând să ghicim care va fi viteaza pusă pe declarații. Deodată, roșie ca focul, m-am trezit declamând : ”Roșca, te iubesc!”. Înțelegeți, nici măcar Ghiță nu-i spuneam ( deși era diminutiv și putea fi o premoniție… peste 35 de ani, Ghiță și Serbia se dovedește a fi o alăturare cât se poate de firească). Însă, la 9-10 ani cât aveam, el avea identitatea stabilită de către doamna învățătoare când făcea prezența. Măiculiță! Depășisem orice așteptare, spusesem mai mult decât ar fi îndrăznit ele, eram mândră de curajul meu! Perplexitatea (și admirația, aveam să aflu mai târziu) lor nu a fost depășită decât de reacția lui: și-a tras două palme peste cap, s-a înroșit, a bâlbăit ceva și țuști! pe ușă. Și dus a fost!

Urmarea? Când am realizat ce am făcut, m-am comportat ca și cum ceva boala gravă și rară tocmai își arăta primele simptome. Frisoane, migrene, leșinuri, toată simptomatologia aviarei, Ebolei și porcinei la un loc! Cu vreo 25 de ani înainte, ce e drept. Am bâiguit că nu mă simt bine, am fugit acasă unde am continuat (în formă agravantă) mica mea melodramă. A funcționat perfect: mama și bunica erau ipohondre cu state vechi, deci m-au crezut, s-au impacientat, Oma (adică bunica șvăboaică) a concluzionat: ”Știam eu că X nu gătește bine, nu trebuia să lași fata la ăia!”. Eu mi-am jucat până la capăt rolul, doar ”Medicina în familie”, cartea aceea cu coperți aurii îmi era la îndemână! Febră, frisoane, greață, indispoziție, oboseală, dureri musculare. Am suportat cu stoicism Polidinul injectabil al maică-mii (aveam pe stoc acasă), am lipsit 5 zile de la școală (motivat, dar fraudat, că doar șefa familiei era asistentă la Spitalul Municipal, scutirea era asigurată!), am pierdut profundul înțeles al matematicii superioare de la clasa a III-a, dar mi-am câștigat respectul popularelor clasei! În sfârșit, nu mai eram tocilara și cumințica clasei, banala și obedienta pionieră șefă. Cât despre Roșca Gheorghe, nu l-am mai salutat niciodată . Iar în clasa a patra nu l-am mai avut coleg… se mutase la o școală de centru.



niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *