Am rămas acolo…normal. Am ales să fiu cu capul în nori decât să privesc mizeriile de pe pământ. Am ales să gândesc că nu există ură, răutate, lovituri, căderi. Am ales să fiu prea credulă, prea naivă, prea neobișnuită.

Mi-am rămas în suflet un copil plin de vise și speranțe. Mi-am jucat rolul de persoană fericită și în momente în care mă dărâmam și în momentele în care pereții strigau și asta doar pentru a ascunde ce e în mine. De ce? Pentru că mă iubeam ca și copil, eram o visătoare, o neisprăvită de fată plină de dorințe neîmplinite, de speranțe, de bucurii, pentru că mi se părea că tristețea nu trebuie să facă parte din mine, pentru că nu am vrut să o accept, pentru că trăiam în lumea mea paralelă în care totul era roz, cu toții ne iubeam iar lumea era aproape perfectă și nu pentru că nu erau greșeli, erau multe căderi, doar că ne iertam cu toții , ne împăcam cu toții. Era atât de ireal.

Oare de ce nu putem fi ca și acolo? De ce nu putem zâmbi mai des? De ce nu iertăm, de ce nu iubim? De ce nu ne poate fi pictată viața în roz? Poate că nu merităm, poate că ar trebui să învățăm să fim mai buni. Poate că dacă am încerca să fim mai buni, am putea zbura de fiecare dată când zicem: te iert. Poate că ar trebui să ne revenim. Și acum e momentul. Se apropie Învierea. Se apropie sărbătoarea în care ar trebui să fim ca și în lumea aia imaginară.

Se apropie ziua când ar trebui să înviem și noi odată cu Creatorul nostru, doar că în mocirla de păcate, de răutate nu putem învia, nu avem cum să înviem, rămânem în negura lumii, prinși de crengile derizoriului și căutam răspunsuri la întrebări…întrebări la care în perioada asta trebuie să ne răspundem doar cu: Hristos a înviat!