Cât de falsă e lumea… Mereu îți arată cu degetul pe unde să mergi, cum să faci să fii “așa cum trebuie”, cum să gândești, cum să te porți, cum să fii curat, când ea, lumea, stă într-o baltă uriașă de rahat, care pute până dincolo de marginile universului, și care e atât de familiară mersului normal al lumii, încât s-a transformat în însăși esența omenirii – un rahat imens. S-au construit biserici peste biserici, atât pe pământ, cât mai ales în interiorul fiecăruia, s-au clădit credințe, majoritatea false, s-au așezat la fiecare răscruce de drum pancarte despre cum să fii, despre cum să te comporți, despre cum să vorbești, despre cum să mănânci, despre cum să mori. O lume de rahat, rău mirositoare. O lume care se închină la un singur Dumnezeu, dar care, ca să fie mai cu boașe unul decât celălalt, inventează fiecare câte un  nume, apoi se bat în idei, vorbe, strigăte, bătăi sau războaie, doar ca să arate cine e mai “adevărat”. O lume de rahat. O lume în care oamenii se așază în cupluri care nu înseamnă nimic, pentru niciunul din ei, apoi procreează, deși rezultatul procreării nu înseamnă nimic pentru ei, decât încă un semn al apartenenței la “e al meu, restul nu contează”. Câți s-au gândit vreodată ce fel de lume o să-i ofere viitorului om?
Iubire? Un rahat imens, rău mirositor. Oamenii nu știu să iubească, confundă dragostea cu “trasul unul altuia”, e o lume condusă de o bucată de carne – organul genital. “M-a înșelat”, urlă în culmea disperării omul de rahat, interpretând cum știe el mai bine, adică grotesc, rolul fecioarei imaculate. Asta îi doare. Că bucata de carne a scăpat din cușcă. Nu contează sufletul, nu contează zâmbetul, nu contează o îmbrățișare sinceră, nu contează cuvintele sincere și calde, nu contează prietenia, nu contează privirea – organul genital e mai important decât toate.
Și lumea continuă să se învârtă în jurul bucății de carne, totul e marfă de vânzare pentru apetitul imens al ipocriziei și murdăriei umane, umanitate care ar încerca să “i-o tragă” până și Fecioarei Maria sau lui Isus sau lui Dumnezeu, sau oricărui personaj cu nume de divinitate, din orice religie ar fi, doar pentru rahatul de înfumurare vanitoasă a fiecărui exemplar din specia umană rău mirositoare. O lume care cere respect, dar care nu respectă nimic și pe nimeni. O lume în care adevărul e mult mai greu de crezut decât minciuna, doar pentru simplul motiv că minciuna sună mai familiar și pentru că e mai ușor de înțeles. O lume care se împopoțonează cu premii pentru cine-i mai tare și mai mare, cine-i mai deștept, cine-i cel mai cel, și toți se ploconesc în fața premiaților, a celor care doar iau și nu dau nimic. Cel care dă, cel care oferă tot ce are celor care au nevoie de ajutor, cel care dă fără să ceară e un prost. Iar dacă spui ceva, când chiar spui ceva, deștepții, ca să vadă lumea că ei sunt deștepți, te cataloghează rapid, ca să scape de rahatul din gură – redundant. Ce premiu, ce recunoaștere, ce respect? De la cine? Rahatul uman pute până atât de departe încât până și zeii, în orice formă ar fi ei, au un singur impuls – acela de a trage apa.