Am găsit Leipzigul la ceas de toamnă plin de soare. Un soare nu cu dinți, ci dimpotrivă, radiind și împrăștiind căldură ca un cuptor unde se rumenește pâine. Dimineața pe la ora 8 lumea încă abia își dezlipește genele de somn. Străzile miros a cafea. Matinalii se îndreaptă spre serviciu cu pahare aburinde în mână. Turiștii ori cei care au ore de pierdut și-au ocupat deja locul la terasele stradale, savurând tradiționala cafea cu prăjitură sau “Gaffee un Guchn” în dialectul saxon.
În centru, trotuarele sunt largi, multe din piatră cubică. Ca într-un puzzle fascinant, toate duc spre piețe mari, deschise spre soare. La mijloc, fântâni arteziene din care stropii sar rotunzi și aurii în lumina de octombrie. Ne așezăm pe o margine a unei astfel de fântâni și privim în jur. Mult calm și liniște. Undeva în lateral, un șir suplu de copaci își aruncă triumfători crengile cu frunze colorate în văzduh. O biserică veche și turla ei de piatră se reflectă în sticla unei clădirii rotunde și moderne de vizavi.
Alte clădiri vechi, masive, veritabile monumente arhitecturale rămase în picioare după al Doilea Război Mondial găzduiesc acum instituții ale statului german. Un fel de Înalta Curte de Casație și Justiție pe probleme administrative se află închisă într-un astfel de imobil grandios. Alături, un parc încă verde, cu un gazon tuns impecabil, te ispitește să-i cercetezi aleile.
La un colț de stradă, un miros înnebunitor de chifle și covrigi – acei prettzel nemțești – ne face să cumpărăm o pungă plină. Ceva mai jos, pe același trotuar, babe îmi pune în brațe un buchet de dalii colorate. Sunt, de fapt, niște globuri uriași de petale crem, ruginii, galbene și albe, toate cu cozile ude de la apa în care florăreasa le-a păstrat.
Și uite așa, cu dalii și prettzel la purtător, respirând toamna și adulmecând-o cu ochii pe jumătate închiși sub razele soarelui, cutreierăm stradă după stradă. Leipzigul respiră peste tot contraste. Deși mustește încă a Germanie de Est, toate clădirile cu arhitectură impozantă, specifice RDG-ului (Republica Democrată Germană, n.r.) au fost reabilitate la milimetru cu bani proveniți din taxa de solidaritate. Long story short – după reunificarea celor două Germanii, finalizată în 1 octombrie 1990, populației i-a fost impusă o taxă care să ajute la aducerea estului la același nivel cu vestul. Și tot pe scurt, ca fapt electoral și politic, taxa respectivă este readusă pe tapetul dezbaterilor publice peste vară, când clasa politică este în concediu, iar mass media trebuie și ea să scoată știri din ceva.
Tot la contraste aș bifa și populația vizibil îmbătrânită a orașului. Pe cât de largi îi sunt străzile, pe cât de maiestoase clădirile, Leipzigul suferă după tineri. Ca în orice economie modernă, cei cu vârsta între 18-35 de ani preferă să părăsească orașul natal și să ia calea vestului, atunci când pentru același job, în Frankfurt, Koln, Bonn, Hamburg ori Stutgardt li se oferă cu 500-600 de euro în plus. Acasă rămân vârstnicii sau cei cărora mutarea la câteva sute de kilometri distanță li se pare o corvoadă prea mare. De aici încolo Leipzigul are de-a face cu un întreg lanț al slăbiciunilor. Acum ceva ani, cei rămași acasă au început să protesteze în fiecare zi de luni pentru condițiile de trai pe care le aveau. Condiții care – hai să ne înțelegem – nu că erau proaste (vorbim de Germania, totuși, economie de top a Europei), dar erau mai prejos decât în vest. Azi așa, mâine așa, liderii partidului de extremă dreaptă au văzut în aceste protexte un cal bun de exploatat și, buni oratori, retori și limbuți, i-au atras pe mulți demonstranți de partea lor. Mișcarea de extremă dreaptă a ajuns atât de departe în ultimii ani, în special în partea de est a Germaniei, deci în fostul RDG, încât la recentele alegeri, care au avut loc zilele trecute în Germania, partidul Alternative für Deutschlanda obținut pentru prima dată de lșa cel de-al Doilea Război Mondial încoace locuri în Parlament. Că se miră o Europă întreagă de asta? Da, așa e, dar aici se ajunge când ai de-a face cu buni oratori, multă propagandă, oameni care iau de bun ce li se spune, uitând să filtreze informația, și un context politico-economic frământat precum cel al Europei actuale.
În rest, Leipzigul miroase dulce a toamnă. Dacă ai noroc să-l prinzi într-o zi caldă, însorită, vei spune că e calm, liniștit, asemeni unei gutui aurii, pusă cuminte și cu dichis pe un dulap vechi, de-o vârstă cu lumea. Iar un astfel de oraș merită descoperit, citit, străbătut la pas, pipăit ca și catifeaua grea, într-un cuvânt – adulmecat.
niciun comentariu