M-am născut într-o zi de toamnă. Frunzele copacilor cădeau încet pe pământul umed. Vedeam în jurul meu oameni trişti şi oameni fericiţi. Îi vedeam pe unii stresaţi, negăsindu-şi locul. Nu prea înţelegeam multe pe atunci… am mai crescut şi am văzut că viaţa e ca o frunză: se naşte, trăieşte, cade, deci moare lăsând în urma ei doar o dâră de praf, aşa cum şi oamenilor le rămâne urma sădită în sufletele celor dragi.
Deşi crescusem, încă nu înţelegeam un lucru: boala. De ce unii pot umbla şi alţii nu. De ce unii pot auzi, alţii nu? Apoi văzând că nu găsesc răspunsul, nu l-am mai căutat.
Timpul a trecut. Era o zi de iarnă, ca şi acum. Fulgii dansau spectaculos în bătaia vântului. Vizavi de geamul meu locuia bătrânica Ana: singură, tăcută şi melancolică… Nu o căuta nimeni, niciodată. Într-o zi, când mă uit pe geam, observ un lucru care era tocmai răspunsul dilemei mele. Bătrâna Ana stătea şi hrănea zecile de porumbei. Pentru prima dată am văzut-o atunci surâzând, apoi a lăcrimat. Atunci mi-am dat seama de ce Dumnezeu a îngăduit să existe pe acest pământ oameni neputincioşi şi oameni sănătoşi şi că toţi au un ţel bine stabilit. Din acea zi porumbeii s-au învăţat să vină la geamul bătrânei, să primească mâncare în timpul iernii. Legătura dintre bătrână şi porumbei era foarte strânsă, de fiecare dată când le dădea de mâncare, povestea cu ei, apoi ei se uitau la ea, o aprobau şi apoi se întorceau din nou să mănânce. Bătrâna surâdea fericită… Îţi mulţumesc, Doamne, pentru această lecţie de viaţă.