R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Lacul de la Gostila, cel mai frumos din Sălaj. La Șura Pinții, și nu prea. Lumea minunată a naturii

La capăt de Sălaj, în mijlocul naturii, e o altă lume, una foarte frumoasă, sălbatică, puțin umblată și foarte puțin explorată, un loc unde vegetația crește nebună, iar pantele abrupte ale dealurilor ascund frumuseți săpate în formațiunile de gresii, pe care verdele pădurii le păstrează ascunse de ochii acelor puțini, foarte puțini oameni care ajung acolo, majoritatea săteni care au locuit ori locuiesc, încă, în Gostila. Aici, în lumea minunată a naturii, la capătul drumului și al județului, la Gostila, am găsit cel mai frumos lac din Sălaj. Și chiar dacă lacul în sine e opera omului, care a construit un mic baraj pentru a capta apele care curg de pe versanții abrupți ai dealurilor, acum, la mulți ani după ce a fost construit micul baraj, natura a pus stăpânire pe lac, iar frumusețea plină de culoare reflectată de oglinda apei e una care te face să spui, fără doar și poate: ”Da! E cel mai frumos lac din Sălaj!”.

La capăt de drum, la capăt de Sălaj

Am aflat despre lacul de la Gostila de la Vasile Hatoș, un cititor al publicației Sălajul pur și simplu. Acuma, despre frumusețile naturii din partea asta de lume ne-am făcut o idee după ce am făcut ocolul Sălajul în 4 zile, un proiect jurnalistic de promovare a frumuseților județului în care am ajuns și acolo, la Gostila. Însă, pentru că totul a fost contratimp, am cercetat prea puțin locurile din jurul satului, deși în scurta incursiune pe dealuri priveliștea e una deosebită, frumusețea peisajul fiind de ajuns ca să vrei să vezi mai mult din acea lume unde natura e atât de frumoasă. Atunci, sus, pe deal, privind în jur, mi-am spus, ca să nu uit: ”Aici trebuie să mai vin. Cât de curând!”

După aproape 9 luni de atunci (ar fi fost mai puține dacă nu era pandemia asta nenorocită), de când  am ajuns prima oară la Gostila, ne-am reîntors acolo. Și, ca să îmi fac o idee pe unde să o iau, pentru că altfel, în mijlocul naturii sălbatice poți să te învârți de nebun și să nu ajungi acolo unde ți-ai propus, i-am scris lui Vasile Hatoș, care mi-a spus cum se ajunge la lac, dar dacă tot ajung acolo, neapărat să merg și la Șura Pinții, niște formațiuni de gresii care ascund forme ciudate și misterioase săpate în stâncă.

Deci, cu planul de bătaie pus la punct (adică o foaie de hârtie pe care mi-am notat indicațiile), am plecat către Gostila, sat aflat la 90 de kilometri de Zalău, la capăt drum și la capăt de Sălaj, la propriu. Și ca să nu mergem aiurea, să trecem de drumul de pământ care duce în mijlocul naturii, m-am uitat pe hartă, să îmi fac o idee. Și mi-am făcut: ”Aha, deci pe acolo trebuie să o luăm, după ce ieșim din Poiana Blenchii, pe la jumătatea drumului de asfalt, la dreapta. Ăsta trebuie să fie drumul.”

N-a fost ăla drumul (ne-am dat seama mai târziu, cum o să vedeți), dar noi am luat-o, totuși, într-acolo, pe un drum care ne-a dus vreun kilometru și jumătate în adâncul naturii. Am fi mers mai mult (ca să economisim timpul), dar am lăsat mașina jumătate în iarbă, jumătate în noroi, noroiul și șanțurile adânci formate în urma ploilor făcând drumul impracticabil fără tracțiune integrală ori, măcar, lanțuri. Plus că, în eventualitatea unei ploi (foarte probabilă, conform meteorologilor, adică 65 la sută șanse de precipitații), nu știu, zău, dacă am mai fi reușit să ieșim de acolo.

Deci, am lăsat mașina, ne-am luat rucsacurile și aparatura foto și video, și ne-am continuat drumul către lac. Așa credeam și speram noi. Ne-am dat seama că nu-i așa după ce am umblat vreo 2 kilometri și jumătate, iar lacul ia-l de unde nu-i, mai ales că indicațiile ne spuneau că avem de mers cam un kilometru până la lac. Acuma, chiar dacă ne-am dat seama că am mers mai mult decât trebuia, era atât de frumos și de liniște acolo, încât am mers de drag, deși ne era clar că mergem aiurea. Însă, când te iau simțurile pe sus, cei 4, 5 kilometri parcurși doar de dragul drumeției au fost o încântare.

Indicații prețioase, partea întâi

Am făcut cale întoarsă doar pentru voiam să ajungem la lac, altfel am fi mers mai departe, în adâncul naturii, când, de nicăieri, auzim zgomot de motor. Apoi, legănându-se încet peste gropile din drum, ca o barcă dusă de valuri, a apărut o mașină, în care erau doi bărbați ceva mai în vârstă. Le-am făcut semn să oprească.

– Bună ziua! Vrem să ajungem la lac, dar cred că mergem aiurea. Așa-i?

– Apăi, așa-i. Nu mereți bine, lacul nu-i aci, îi fix pă ălalalt drum, următorul cum ieși la asfalt, tăt la dreapta. Mai treci o dată valea. Da’ ați văzut cumva un lanț de mașină pă drum încoace?

Am văzut, și chiar ne-am zis că, uite, aici dacă vrei să vii cu mașina, numai așa poți, cu lanțuri, așa că i-am spus omului de la volan:

– Ba da, la 50 de metri mai în față, e fix în drum. Noi am lăsat mașina mai încolo, că ne-am zis că n-avem cum să mergem mai departe prin noroiul ăsta.

– Apăi, că bine ați făcut, că n-ai cum altfel. No, dară, o iei pe drumul ălalalt și meri tăt pă el până la lac. Este și aci un tău, da-i mic. No, sănătate!

– Sănătate!

Ne-am reîntâlnit cu ei după 1 minut, după ce și-au recuperat lanțul.

– No, da la Șura Pinții nu vreți să mereți?

– Ba da, cum să nu, numai să ajungem la lac, întâi.

– Apăi, ia aci, în partea asta, vedeți-l-ai dealul ăsta? No, mergi tăt încolo, da nu până sus, cam pă la jumate. No, acole-i Șura Pinții, ne-a spus omul de pe scaunul din dreapta, aplecându-și capul către portiera din stânga, pe partea șoferului, ca să-l vedem mai bine. Da îi mai greu p-aci, mai bine mereți pă la lac.

Chestia asta cu mai bine mergem pe la lac ne-am planificat-o și noi. Treceam barajul și o luam 2 kilometri prin pădure până la Șura Pinții, așa că ne-am recuperat mașina-redacție-mobilă și am ieșit la asfalt. Prima la dreapta a fost prea prima la dreapta, așa că am trecut pe lângă, am intrat în sat, apoi ne-am întors și am lăsat mașina la marginea drumului, după care am mers în recunoaștere.  

Indicații prețioase, partea a doua

M-am uitat la valea pe care trebuia să o trecem cu mașina. Nu era cine știe ce, mâlul gros și noroiul de pe mica pantă de pe celălalt mal al văii fiind un hop pe care poate-l treci, poate nu, însă am decis să mergem pe jos, mai ales că nu e nici foarte departe (cam 1 kilometru și ceva).

Am dat să trecem valea, când, parcă de nicăieri, doi bărbați călare pe biciclete au apărut lângă noi.

– Sănătate!, i-am oprit din pedalat Drumul ăsta duce la lac?

– Da, da, da…

– Da se poate trece cu mașina, sau mai bine pe jos?

– Daaa, se poate trece cu mașina, cum să nu. Doară aci, p-aci îi mai rău, p’ormă-i drum, poți tăt mere.

– Haidaț după noi!, strigă celălalt om, că noi merem înainte. Că tăt acolo merem și noi.

– Da e departe de mers pe jos?

– Îi cam departe. Da veniți cu mașina, haidaț cu mașina după noi, strigă, iar, omul, apoi se avântă cu bicicleta prin apa văii, urcă panta, apoi disparând din raza noastră vizuală.

Celălalt, mai în vârstă, o ia pe jos, împingând bicicleta prin apă. Apoi, când ajunge la cel cu care venise și care-l aștepta la câțiva metri mai încolo, îi spune, neștiind că îl auzim:

– Bă, d-apăi cum le-am spus noi să vină cu mașina p-aci? Nu vezi că tăt îi un mol? S-or împotmoli aiștia p-aci și-apoi ne-om auzi vorbe. No, dară…

Am luat-o pe jos, pe drumul (adică două urme vechi de roți) care nici vorbă să poată fi parcurs cu mașina, noroiul și gropile fiind un obstacol greu de trecut. Doar dacă ești cu tractorul. Așa cum erau și cei pe care i-am întâlnit, nu după mult timp. I-am făcut semn să oprească celui care conducea tractorul vechi verde-turcoaz mai mult așa, de dragul vorbei, că doar alt drum nu era și era evident, deja, că suntem pe drumul cel bun. Nu de alta, dar am văzut bicicletele celor doi oameni pe care i-am întâlnit mai înainte ascunse la marginea drumului, în pădure, noroiul fiind prea mare pentru a putea merge mai departe cu bicicleta. Și așa am aflat că valea asta se numește Valea malului și că, da, drumul duce la lac, care e frumos, doar drumul nu-i făcut până acolo. Din căruța agățată de tractor, două femei și un copil blond de vreo 4, 5 ani, ne priveau curioși. Ne-am salutat la despărțire cu zâmbetul pe buze.

Cel mai frumos lac din Sălaj

Am ajuns la lac trecând prin pădure, prin și pe lângă vegetația luxuriantă de-a dreptul, umiditatea din aer fiind una foarte ridicată, cu un efectul puternic de saună, totul fiind umed în jur: pe jos, pe iarbă, pe frunzele copacilor, pământul mustind de apă. Prima dată am văzut barajul, pe cei trei bărbați (doi erau cei pe care i-am întâlnit la trecerea văii), care pescuiau, și un cățel venit și el cu oamenii la lac. Apoi am dat cu ochii de lac.

Oau! Întinderea destul de mare de apă e mărginită de dealurile care îl înconjoară și care se reflectă în apa liniștită, nuanțe peste nuanțe de culori amestecate ca într-o pictură impresionistă. Pe partea stângă a lacului, stuful din care răsar câteva sălcii adaugă și mai mult farmec ochiului ăsta de apă dintre dealuri.

Am întrebat cum se numește lacul. Răspunsul a venit simplu, hâtru: ”Apăi cum să se numească? Lacul de la Gostila.”

Lacul de la Gostila… Am zis, la prima impresie, că e unul din cele mai frumoase lacuri din Sălaj. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, unul din cei trei bărbați ne-a zis să mai mergem și mai încolo, să vedem lacul și din capătul celălalt, că avem ce vedea.

Și am avut. Din pădurea care părea că crește chiar din apa lacului, lângă picioarele noastre tabloul impresionist a prins viață. Crengile înfrunzite, de un verde crud, ale copacilor înalți, semeți, crengile uscate aplecate deasupra apei, nuanțele de albastru, verde, roșiatic, covorul de frunze uscate, toate se reflectau în apa lacului într-o nebunie de culori și lumini. Și, stând și privind cu ochii mari superbul tablou al naturii, am zis: ”Da. E cel mai frumos lac din Sălaj.” Nu e cel mai mare, și e aproape necunoscut, însă are acea caracteristică a lacurilor de la munte, și anume pantele abrupte împădurite care par că intră de-a dreptul în lac, dându-ți impresia că sub luciul apei crește încă o pădure, una care doar se întrezărește printre reflexiile colorate pe care lacul le-a strâns în apa lui. Superb!

Cum  a apărut lacul ăsta? Ne-a spus același om hâtru, care stătea cu undița întinsă pescuind, așa cum ne tot repeta, râzând, dar prinzând doar experiență. Că pești, nu prea.

– Lacu ăsta? S-o făcut pe vremea CAP-ului. La unu de acolo i-o plăcut peștele. Și o făcut un dig.

– Ahaaa…, deci nu din cauza inundațiilor, cum s-au făcut prin alte locuri.

– Nu, aicea n-o fost de unde să fie atâta apă să coboare să se inunde aici.

– Și, atunci, lacul ăsta e făcut din apa care curge de pe dealuri?

– Da. Și mai îs niște izvoare, mai sus, din care vine apă în tăt cursul anului.

Am dat ocol minunăției ăstea de lac, și am mai fi rămas, dar aveam de gând să ajungem și la Șura Pinții. Ca să ajungem acolo, am vrut să o luăm, așa cum îmi notasem de acasă, peste deal, vreo 2 kilometri și ceva. Oamenii ăștia întâlniți la lac ne-au zis că e prea departe de aici, să mergem înapoi de unde am venit, că de acolo e mai aproape, și că de pe cealaltă vale ajungem mai ușor.

I-am ascultat și ne-am întors de unde am venit. Adică pe

Valea porcului. Apoi am luat-o către Șura Pinții printr-o vegetație deasă și înaltă cât un stat de om.

De unde vine numele de Valea porcului? Probabil de la porcii mistreți care, după urme, sunt mulți pe acolo. Am pornit, deci, către locul indicat de toți cei întâlniți cum că ar fi Șura Pinții. Și părea că e foarte aproape, iar drumul o să fie unul ușor. Mai ales că primii oameni întâlniți ne-au spus, arătându-ne cu degetul:

– Ia, nii, îi fix acolo. Nu urci până sus, numa până la jumate. Acole-i Șura Pinții.

Bun, ne-am zis, urcăm doar până la jumătate. Însă, ca să ajungem la baza dealului, trebuia să trecem de pajiștea de lângă noi, dincolo de vale. Am trecut valea, și am pornit veseli către deal. Am călcat lejer în iarbă și m-am trezit că mă scufund. Unde? În iarbă, în vegetația luxuriantă, înaltă de multe ori cât un stat de om, care ne-a făcut înaintarea anevoioasă. Împiedicându-ne aproape la fiecare pas în vegetația înaltă, care se agăța de tine din toate părțile și prin care nu puteai să vezi unde o să pui piciorul, am ajuns la baza dealului. Am zis că urcăm de-a dreptul, așa cum ni s-a spus, până la jumătate. Atâta tot că urcatul ăsta una era pentru săteni, alta era pentru noi. Adică, ei se refereau să urcăm dealul până la jumătate, nu panta abruptă, către vârf. Noi, desigur, am urcat către vârf, nu către capătul dealului.

Doar ne-am zis că urcăm de-a dreptul. Ne-am întors când ne-am dat seama că suntem chiar pe stană, care devenea aproape ca un perete de 90 de grade mai în sus, iar cățăratul peste mușchi și smocurile alunecoase de iarbă era mult prea periculos, mai ales că eram încărcați cu toată aparatura, lucru care a făcut să fie totul și mai dificil. Am ales altă rută, pe lângă stană, pe un versant care deși nu părea foarte abrupt, devenea tot mai vertical pe măsură ce urcam, de am ajuns să umblăm în patru labe, atât de tare ne venea panta în piept. Da, am făcut și pauze, aerul cu o umiditate foarte mare fiind foarte greu de respirat, iar noi transpiram la greu, lucru care a atras toate insectele pădurii asupra noastră. M-au mușcat țânțati uriași, muște colorate, insecte cu dungi alb-negru, cu dungi galben-negru, cu picățele, ba chiar și tăuni din aceia care au treabă, de obicei, cu vacile și boii. Și chiar m-am întrebat: ”Mă, insectele ăstea mă văd, cumva, ca pe un bou? Că altfel de ce să-și bage trompa în pielea mea de să-mi de-a sângele instant?”

Am ajuns, deși tot ziceam că, gata, nu mai urcăm, că n-are rost, până în vârf. De acolo, am văzut un fel de cărare de animale care ducea către ceea ce părea un perete uriaș. Însă, pentru că oricum era deja destul de târziu și umblam pe coclauri de vreo 7 ore, am zis că mai bine coborâm, că altfel cine știe unde ajungem.

Am coborât panta foarte abruptă și, odată ajunși la mașina lăsată la câteva sute de metri mai încolo ne-am pus, în sfârșit, jos, rezemându-ne de niște trunchiuri de copac. Inițial așa ne-am hotărât, să rămânem peste noapte cu cortul. N-a fost să fie, din motive de accidentare și grijă față de celălalt, absolut firească atunci când mergi în echipă. Și pentru că voiam, totuși, să ajungem la Șura Pinții (deși știam că nu o să avem suficient timp la dispoziție, mai aveam cam o oră și un pic până se întuneca), am mai făcut un efort și am luat iar în piept vegetația deasă, urcând, de data asta, pe lângă pădure.

În depărtare am văzut un om, care venea în direcția noastră. L-am întâlnit după vreun sfert de oră de luptă cu vegetația, urcând și coborând panta dealului. L-am întrebat cum ajungem unde voiam să ajungem. Omul s-a uitat lung la noi:

– Aaaa, păi nu mereți bine. Nu-i aci Șura Pinții. Mai aveți mult de mers.

Îți dai seama că ni s-a dus tot elanul. Cum adică nu eram unde trebuie? Cum adică mai avem mult de mers, când toți ceilalți ne-au zis că e aici, aproape?

– No, dacă tăt vreți să ajungeți acolo, mai mereți, dară, în sus, pă rât. Tăt pă rât, că pădurea-i numa un pic în față. Apoi, cum v-am spus, tăt pă rât.

– Mult?, am întrebat deja fără speranță ca mai putem ajunge.

– Api, vreo 500 de metri.

Brusc, când am auzit că, de fapt, ”multul” ăsta înseamnă doar 500 de metri, ne-a venit inima la loc.

– Așe. După ce mereți pă rât în sus, nu de tot, până pe la jumate (în sfârșit am înțeles și noi despre care jumătate era vorba să o urcăm). Apoi iți videa o urmă de jip. No, mereți pă urmă, până cătă niște nuci. Acole până unde să vedie că întoarce jipu’. No, de acole, mereți la dreapta. Iți videa voi, că să văd stanele în pădure.

Am ajuns la baza dealului, urmând instrucțiunile omului, și am dat cu ochii de formațiunea de gresii, de Șura Pinții, acolo unde, după cum ne-a spus unul dintre sătenii cu care am vorbit, își ascundea Pintea pistoalele și caii. N-am mai urcat până acolo, deja începea să se lase întunericul, iar drumul de întoarcere prin vegetația deasă nebună ne lua aproape o oră, și sigur ne-ar fi prins întunericul, și nu puteam nici să filmăm, nici să fotografiem, nici să cercetăm locul. Am făcut cale întoarsă fără să-mi pară rău. Adică, cel puțin pentru mine, nu e important să ajung undeva, ci să mă bucur de drum, de frumosul pe care-l descopăr. Plus că sigur am să mă întorc aici, la Gostila, unde am găsit cel mai frumos lac din Sălaj și unde, sigur, mai sunt multe de văzut, de descoperit, de cercetat. Aici, la Gostila, la capăt de Sălaj, e o lume minunată.



2 comentarii

  1. Paul Rusu says:

    Super reportajul, am fost la Gostila prin 94, mă bucur că lacul e neschimbat. Auzisem că îl secaseră. Voi reveni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *