În aproape 28.000 kilometri făcuți pe bicicletă am văzut (iar de pe bicicletă chiar vezi) sute de sate românești, dar e prima oară când văd scris la intrare așa ceva. Mi-a rămas în minte chestia asta, așa că, a doua zi, cum am avut ocazia, am stat de vorbă mai mult cu Vladimir, cel la a cărui pensiune ne-am oprit pentru două zile. Iar povestea frumosului a fost alta decât mă așteptam, adică locuri sau obiceiuri sau port popular, care, și acestea, ar fi fost de ajuns ca să justifice pancarta de la intrarea în sat.

Ciocănești, Suceava

Satul e consemnat ca așezare din 31 iulie 1775 și e denumit Ciocănești după numele lui Ion Ciocan, unul din cei care au întemeiat așezarea, ori, cel puțin, asta am reușit eu să aflu căutând pe internet. Aici, unde se spune că s-ar fi inventat buzduganul cu colţi, există un Muzeu Național al Ouălor Încondeiate (Împistrite) – unic în România, și tot aici se desfășoară, de ceva ani, Festival Naţional al Ouălor Încondeiate și Festivalul Național al Păstrăvului. Ciocăneștiul se întinde de-a lungul râului Bistrița, între culmi muntoase împădurite cu brazi, foarte mulți brazi, cel puțin la vedere, pentru că, dincolo de ochii lumii, așa cum am văzut umblând pe cărările din jur, se taie la greu, e prăpăd.

Veneam după un drum lung, chiar dacă frumos, totuși, lung, 90 și ceva de kilometri de pedalat pe drum de munte, traversând pasul Prislop, apoi, odată trecuți în Moldova, jalonând cu greu printre și prin miile de gropi imposibil de ocolit. Așa că, după o încercare de cazare ratată, în Cârlibaba, ne-am bucurat că am ajuns în Ciocănești și am oprit la prima pensiune care ne-a ieșit în cale, pensiunea Vladimir, prima pe dreapta. A doua zi, când am ieșit afară, verdele pășunilor din jur te îmbia să-l atingi cu mâna. Și fiindcă era soare și cer senin, totul era atât de viu încât te făcea să uiți de dureri musculare sau sufletești, te făcea să uiți de crampe sau noduri în gât, și n-aveai ce face decât să răspunzi chemării naturii.

Un altfel de frumos

Vladimir Tomoiagă, un om deosebit, un personaj de poveste drag mie, a fost cel care a dat frumosului și o altă culoare, una nemaicunoscută de mine, atunci când l-am întrebat de ce scrie ce scrie la intrarea în sat. “Frumos… Nu știu de ce frumos… Adică îi frumos. Că-s multe sate frumoase, și Ciocăneștiul chiar că-i frumos, că-i de ajuns să te uiți în jur. Da’, cred io, poate pentru decorațiunile de pe case, că dacă ai văzut, toate-s împodobite în fel și chip”. Și atunci am derulat în minte imaginile cu casele din sat pe care le-am văzut, și totul a început să capete contur. Fiecare casă din sat e pictată sau decorată cu mozaic cu tot felul de motive, în toate culorile și formele, care de care mai ciudate. Însă ce e și mai de luat în seamă e că fiecare decorațiune e unică, nu sunt două case în sat care să fie decorate la fel, pentru că, îmi spune Vladimir, oamenii de acolo țin mult la creațiile lor și nu copiază unul de la altul, deși…

Cândva s-a furat o idee și a fost proces

Acum vreo 50 de ani, o femeie din sat și-a pregătit modelul cu care urma să-și decoreze casa, dar, pentru că încă nu avea bani și timp să facă asta, a lăsat-o pentru mai târziu. Între timp, o altă localnică, trecând pe acolo, a văzut modelul creat și i-a plăcut, așa că și-a decorat casa cu modelul respectiv. Însă, femeia care a creat modelul și-a recunoscut creația și i-a cerut celeilalte să șteargă de pe casă decorațiunea, că-i ideea ei și nu-i de acord să o folosească și altcineva, ori măcar să spună că-i a ei. Evident, nu s-a ajuns la nici o înțelegere, așa că femeia noastră a intentat proces. Adică, un proces având ca speță dreptul de autor, poate primul sau printre primele procese de felul ăsta din România, nu știu, chiar nu am cunoștințe în domeniul ăsta. Oricum, la vremea respectivă a făcut mare vâlvă în sat, și nu numai, pentru că judecătorii nu știau cum să rezolve problema, era primul lor caz de genul ăsta, așa că procesul s-a întins pe o perioadă de vreo doi ani. “Eu eram copil, dar țin bine minte cum vorbeau oamenii: Uită, mă, și la femeia asta, că n-are cu ce-și pierde timpul, numa’ cu procesul ăsta. Că ce vrea oare? Că n-a cerut nimic”, îmi spune Vladimir că se vorbea în sat. Însă femeia a cerut ceva, și anume să recunoască cealaltă că i-a furat ideea. Atât. Să recunoască dreptul de proprietate al creației. Și, până la urmă, pentru că nu o scoteau la capăt cu reclamanta, judecătorii au obligat-o pe pârâtă să recunoască, dacă-i așa, că a furat ideea. Evident, femeia a recunoscut, așa că procesul s-a încheiat, și totul a reintrat în normal, ca și cum n-ar fi fost.

Omul poate face locul să fie mai frumos

Se spune că omul sfințește locul, și așa și e. Eu cred că omul face ca Ciocănești să fie unul dintre cele mai frumoase sate din România. Și sunt sigur că așa e în multe alte locuri. Însă aici, omul Vladimir Tomoiagă, cel puțin pentru mine, a făcut să fie așa. Și dacă în fiecare așezare ar fi măcar unul ca el, lumea ar fi mai frumoasă.
“Am fost până la pensii, că de anul ăsta intru și eu la pensie. Dar m-am speriat când am ajuns acolo, că numa’ asta auzeam vorbindu-se – tu câți bani iei?; da’ tu ce medicamente iei? Iar asta nu-i lumea în care vreau să intru”. Se uită cu jind la noi, care ne pregăteam de plecare, cu bicicletele echipate și cu bagajele pregătite. “Dacă aș putea, aș merge și eu ca voi, pe bicicletă, să văd lumea, dar nu mă mai țin puterile așa cum aș vrea. Așa că măcar să fac să fie frumos aici, să se simtă bine cei care vin pe la mine”.

Am plecat de acolo cu ceva în plus. Și pentru că Vladimir nu mai poate să vadă lumea de pe bicicletă, pentru că trebuie să facă să fie frumos la pensiunea lui, cele trei zile în care am trecut cu bicicleta în partea de lume în care el înfrumusețează locul i le dau lui.