Și poate  că lumea asta e prea rea…și că dragostea adevarată chiar nu există. Poate că nu pot să înțeleg ce se întâmplă cu noi, înafară de o luptă aprigă de orgolii. Oricum, orgoliul meu îl salută pe al tău. Și mă doare indiferența grozav. Încerc să înțeleg că tot ce mi-e dat e cât pot duce, nimic mai greu, mai dureros…și totusi câteodată mă doboară.

Și poate o să vină momentul când o să te întorci la mine…tot timpul ți-ai dat seama târziu ce vrei cu adevarat. Dacă te intorci, te întorci pentru că ai înțeles în sfârșit, că ai dat de o dragoste sinceră, dezinteresată, unică în felul ei infantil, dar surprinzator de profundă. Și-n momentele în care nu ți-am arătat, mi-a păsat de tine. Și-n momentele în care eram supărată pe tine iubeam…Și nu o sa mă dau peste cap dacă tu nu mai ții la mine. Dar atunci nu te mai întoarce la mine să mă răstălmăcești din nou, pentru că poate inima o să-ți spună: nu, e destul, l-ai iubit prea mult, el nu face față iubirii tale.

Și-o groază de sentimente îmi calcă inima, și o roșeață îmi străpunge obrazul, și-o lacrimă își face loc umil în colțul ochiului. Nu e iubirea ideală, realizez. Și totuși lupt, lupt până sufletul meu o să spună: stop, așa nu mai reziști. Și ochii o să mai plângă, și inima o să mai doară, și mintea o să se întrebe dacă mai există dragoste adevarată, și o să-și răspundă…Târziu de tot…