E plin facebook-ul de poze cu sutele de hribe, cu zecile de kiograme de hribe pe care o mulțime de oameni le-au cules. Oameni care au o cu totul altă ocupație decât cea de culegător de hribe (de ciuperci, în general), au umplut pădurile, care, ce-i drept, s-au umplut de hribe, după ploile dese din ultimele zile. Este o vorbă: ”au apărut ca ciupercile după ploaie”. Ee, de data asta nu doar ciupercile au apărut grămadă după ploaie, ci și culegătorii, și cei de ”profesie” și cei ocazionali, mai ales cei ocazionali, iar asta datorită efectului de domino indus de grămada de poze cu hribe culese, fiecare din cei care postează poze de genul ăsta lăudându-se cu captura deosebită. Așa că oamenii au dat buluc. La urma urmei, ciupercile le iei gratis din pădure, cum să refuzi așa ceva?

Am luat și eu drumul pădurii, cică să culeg hribe, deși pentru mine orice incursiune în pădure e de dragul pădurii în sine, iar atunci când sunt acolo, în familia naturii, devin una cu ea. Ca urmare, cine să mai aibă ochi pentru ciuperci, fie ele și gustoasele hribe?

Ca să nu vă țin în suspans în ceea ce privește mândrețea de captură de ciuperci găsită, vă zic dinainte: am găsit, eu, personal, o (una bucată) hribă, de unde și titlul. Și aia micuță, probabil scăpată tăvălugului uman care a periat, la propriu, pădurea pe kilometri întregi, de zici că a trecut un uriaș pe acolo, trăgând o greblă uriașă după el. Bine, când am intrat în pădure, văzând efectul ăsta de greblă, primul gând a fost: ”oooaaau, ce de mistreți au trecut pe aici!”. Apoi, deschizând ca lumea ochii, a fost limpede: nu erau urme de mistreți, ci de oameni, care au dat cred că fiecare frunză la o parte, în căutarea ciupercii magice, cea aducătoare de bani (în cazul culegătorilor ”profesioniști”), ori aducătoare de satisfacție personală și motiv de laudă pe facebook (pentru culegătorii ocazionali). Nu degeaba, la început, omul avea printre principalele ocupații cea de culegător. După ploile multe din ultima perioadă, omul modern s-a reîntors la postura de culegător, cea de la început de vremuri.

N-am găsit hribe. E drept, m-am uitat mai mult cu coada ochiului după ele, însă am găsit, ca de fiecare dată, pădurea în toată splendoarea ei. Ce e splendid la pădure? Totul, chiar și copacii uscați, putrezi la rădăcină, care, uneori, cad cu un zgomot sec. Așa cum s-a întâmplat și atunci când m-am oprit pentru un moment, să opresc soneria telefonului, care conturba liniștea pădurii. Un copac de vreo patru metri, gros cât o jumătate de stat de om, uscat, cu rădăcinile putrede, s-a pornit să cadă fix când am ajuns în dreptul lui. Când l-am observat era în cădere liberă, gata să-mi tragă una peste cap. Am fost mai rapid, și i-am tras un pumn îndeajuns cât să-i schimbe traiectoria și să cadă cu un zgomot surd, un ”buf” sec, chiar în fața mea, la jumătate de metru. Acuma, să nu vă gândiți că i-am tras un pumn ca o pornire de bătăuș cu un neuron, și ăla în stare vegetativă. Nu, a fost un simplu reflex de apărare, ca și cum l-aș fi dat la o parte. Asta nu m-a oprit să fac mișto de mine însumi: ”Bravo, cei peste 25 de ani de arte marțiale și două centuri negre la karate ți-au fost de folos: te-ai apărat de un copac uscat”.

N-am găsit hribe, în afară de acea una bucată de care v-am zis, dar am ”văzut” pădurea. Iar pentru un iubitor de pădure, asta înseamnă totul, atunci când ești acolo, în lumea ei. De fapt, când ești în natură. De fapt, oriunde ai fi, dacă nu vezi lumea în care ești, indiferent ce-ar însemna acea lume, e ca și când n-ai vedea deloc. Or fi unele amănunte ori detalii ”de văzut”, dar dacă nu vezi imaginea de ansamblu, e ca și când ai înghiți mâncarea fără să o mesteci și să-i savurezi gustul, doar ca să-ți spui: ”gata, am mâncat”.

Acuma, că tot sunt un pofticios incurabil, normal, pofta de hribe a rămas. Așa că am cumpărat de la un punct de colectare, acolo unde un bărbat, împreună cu fetița lui, așteptau să le fie cumpărate hribele culese ”amu de dimineață, domnu’. Îs tare bune. Ia, nii, n-au nicion vierme, mnica. Cum na’ hi bunie?”

Sincer, parcă bucuria celor doi, stând unul lângă altul, văzându-se cu banii în mână (după ce s-au trezit cu noaptea în cap să culeagă ciuperci), a contat mai mult decât dacă le-aș fi găsit eu hribele acelea. Nu de alta, dar pentru oamenii ăștia banii primiți pe acele hribe înseamnă, de multe ori, subzistență. Adică supraviețuire, chiar dacă pentru mulți asta pare o tâmpenie non-cool. Și cred că sunt mulți cei care cred că tot ceea ce înseamnă mâncare se rezolvă cu ceva aplicație pe telefon. Adică tot ceea ce înseamnă mâncare e rodul unei aplicații create de cine știe ce IT-ist angajat la o multinațională, la fel ca în fimele SF. Ba, probabil, sunt oareșce din ăștia care cred că pizza crește pe câmp, tot datorită unei aplicații. Dacă le spui ăstora că mâncarea pe care ei o bagă la stomac e rodul muncii unor oameni, care se trezesc dimineața și lucrează până seara, o să râdă de tine și o să-ți arate, plin de importanță, smartphone-ul – însuși chintesența lumii moderne.   

Nu, n-am găsit hribe, decât una singură. În schimb, am găsit pădurea, cu tot ceea ce înseamnă ea.