De câte ori e iarnă, fac provizii pe raft de punguțe pline cu prune uscate. Sunt mai mult de 30 de ani de când, într-o iarnă rece și aspră, am cunoscut-o pe Catrina și buzunarele ei doldora de prune smochinite și păstrătoare de aroma de fum.
Se întâmpla într-un timp al copilăriei, când universul meu se întindea in Mirșid cat ograda și grădina bunicii.
Granița regatului copilăriei era întruchipat de un gard, de-a lungul căruia era un șanț pe care îl săream în expedițiile mele de cucerire. În iarna cu pricina, autoritățile angajaseră o mână de femei sa sape și să adâncească șanțul, ca sa prevină inundațiile la venirea primăverii.
De după gard, le urmăream atentă pe femeile astea care lucrau râzând si vorbind într-o limbă care, deși o înțelegeam, îmi suna străină. Bunica mi-a explicat că femeile erau din Moldova, asta fiind cauza pentru care cuvintele lor îmi păreau cântate și rostite stâlcit. Nu cred sa fi înțeles eu mare lucru, cert e ca-mi fixasem in cap ca grupul de săpase avea un regat al lor, numit Moldova.
Dintre toate femeile, cea care povestea cel mai mult și era și însemnată de restul la vorba era una înaltă, subțire, strânsă bine într-un cojoc blănos. Pe cap purta două năfrămi – una mai subțire, și una groasă, dintr-o lână cafeniu închis. Ia mai zi-ne, Catrino, o snoava, ca asa cum le scornești tu nu o face nimeni. Si Catrina, râzând de sub năframa, începea să povestească.-Fost-a la noi in sat, când eram eu copila, un barbat tare băutor. Făcea ce făcea, mereu ajungea la crâșmă si isi lua băutura de toti banii. Cati câștiga, pe toți ii strica. Ba mai începuse să si vanda cate o găină, o gasca din ograda, ca sa aibă un leu, doi să-și astâmpere setea. Nevasta-sa, supărată nevoie mare, crezi ca a mai putut îndura? Ba nu! S-a luat si s-a dus in cele sat vecin, la baba Șamca, sa vadă de un leac.
Femeile, cat ascultau cum se deapănă povestea, săpau și adânceau șanțul. Catrina mai povestea, mai băga mana in buzunarele cojocului si le scotea pline de prune zbârcite, pe care le împărțea în jur ascultătorilor, așadar si mie. Iar eu făceam ce vedeam in jur: le rontaiam stand cu urechile ciulite, sa nu scap nimic din poveste. -Și zii, Catrino, ce-o facut Samca? -Eh, ce n-a facut Samca! I-a dat nevestei o licoare din ierburi numai de ea știute, pe care sa o puna in toate sticlele din camara. Odata si odata, tot trebuia barbatu-sau sa ajunga si la rafturile cămării. Si asa a si fost.

Si Catrina mai scotea un rand de poame uscate din buzunare. -Ci zii, Catrino, nu ne perpeli asa! -Eh, zic ca barbatul a ajuns intr-o zi in camara si a luat sticlele la rând. Dar nu a desertat in burdihan mult, ca numai ce a simtit cum gatlejul si măruntaiele ii sunt cotropite de focul iadului si a iesit urland ca un diavol in ograda. Acolo s-a repezit la fântâna si a turnat in el o găleată de apa, el care de-atata amar de ani pusese gura numai pe băutura. Si asta i-a fost invatatura de mine, ca altul de băutura nu s-a mai atins.
Femeile radeau in hohote si radeam si eu cu ele, deși nu imi era clar de ce. Era o voie bună in aer si prunele uscate pareau ca nu se sfarsesc in buzunarele Catrinei.

Vreme de doua zile, poveștile au curs una după alta si toate aveau un miros usor de fum. Nu-mi amintesc chipul Catrinei. Tin minte bine de tot vocea ei, care zicea mereu de cate-o baba Samca, si de doi unchi care-mi zambeau cand, din mainile ei muncite si aspre, imi umpleau causul palmutelor mele de copil cu perje. -Tine sa ai! Iernile nu sunt ierni daca nu ai perje uscate, iar eu mai am in desaga. Asa mi-o si amintesc ieșind pe poarta noastră, după ce-si umpluse o damigeana cu apa. Avea in spate o ranita soldateasca si mergea in urma grupului de femei. Cand sa iasa in drum, s-a mai întors o data, parcurgând in fuga cei câțiva metri care ne despărțeau, si-a mai afundat mainile in buzunare si mi-a mai umplut iar pumnii cu poame uscate. Sa fie! A zis-o ca pe un ramas bun si, cu toate ca la anii mei nu apucasem sa imi ramas bun de la prea multi oameni, cred ca i-am intuit atunci înțelesul.
În iernile ce au urmat, ii ceream bunicii sa-mi faca perje uscate. După o vreme, bunica își aranduia in asa fel lucrurile in camara, încât să aibă o tapsie de perje chiar si in toamnele mai puțin darnice cu rodul pomilor. În ultimii ani, le iau din magazin. Le rastorn pe-o farfurie mica si le împart cu buni. -Pe unde-o fi Catrina, buni? -Hmmm, o fi cu Samca la vreo poveste. Cine stie pe unde n-or fi….