Când băieții și fetele, pe vremuri, se duceau unii la alții cu lucrul, povestind, spunându-și glume și ținându-și de urât, cântând și veselindu-se, întâlnirile de genul ăsta se numeau șezători. Asta în special iarna, când nu erau munci agricole, așa că acolo, la șezătoare, se vorbea despre evenimentele petrecute în viața satului, ba chiar se puneau la cale căsătorii.

La șezătoarea de lucru care face parte din proiectul Șezători în Țara Silvaniei, propus comunității de Fundația pentru Educație și Dezvoltare Locală Agapis, în parteneriat cu Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, Asociația Filantropia Porolissum și Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Sălaj Plus, oamenii (fete, femei și copii) s-au adunat acolo ca să facă mărțișoare, cu scopul de a fi scoase  la vânzare, iar întreaga sumă urmând a fi folosită pentru completarea fondului de burse pentru educație Agapis și Filantropia Porolissum. Asta așa, ca scop. Însă ce mai înseamnă șezătoarea în ziua de astăzi, când nu mai e nevoie de torsul fuiorului, la fel ca odinioară, și nici de a se pune la cale căsătorii? Atunci când se întâmplă, și, din păcate, se întâmplă rar, înseamnă

A face ceva de drag

De dragul scopului propus ori de dragul întâlnirilor numite șezători. Ori habe. A fost așa la șezătoarea de lucru în care s-au făcut mărțișoare? Da, fără niciun fel de îndoială. De ce? Pentru că am văzut oameni faini acolo. Și pentru că privind cu ochii celui ajuns acolo să vadă ce se întâmplă, oarecum din afară, ca un fel de ”spectator sub acoperire”, șezătoarea asta a avut o poveste a ei, o poveste care i-a dat o notă de autenticitate. E adevărat, nu ai cum să o reconstitui, la fel ca pe vremuri, dar, totuși, autenticitatea asta rezidă în legătura care se formează între cei care au participat la ”claca cu mărțișoare”. Iar povestea care a luat naștere acolo, într-una din sălile Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, a fost vizibilă. Ba chiar palpabilă, și, tocmai de aceea, am fost prins în poveste, o poveste care mi-a oferit un rol pe care nu-l văzusem, atunci când am intrat în sala unde urma să aibă loc evenimentul ăsta numit șezătoare. O poveste în care e vorba despre oameni – de atunci și acum – , de a sta față în față, de a asculta, de a-ți aduce aminte, de a face ceva de dragul lucrului făcut.

S-a apropiat de mine și mi-a întins un mărțișor, să-l văd: ”Ia, ăsta-i un mărțișor important pentru mine, cartea asta mică o fost făcută special pentru mărțișoru ăsta, pentru mine. Ia, vrei să-l vezi?”.

Am privit mărțișorul din mâna femeii, apoi am privit femeia, iar în privirea ei am văzut aducerea aminte, o nostalgie care deși, acum, era legată de mărțișorul pe care mi-l arăta, își are rădăcinile în timpurile de demult, când, poate, pentru ea era mult mai frumos. Nu știu cum a fost pentru ea, deși tare mult mi-ar plăcea să aflu, dar Ileana Grațiana Pop, fiindcă despre ea este vorba, cu vorba ei autentică și costumul popular pe care întotdeauna îl poartă cu mândrie (și am văzut asta de fiecare dată când am fost la evenimente la care a participat și ea) a adus izul autentic de șezătoare prin prezența ei, acolo, lângă mine, arătându-mi mărțișorul special pe care l-a primit și care pe o bucată de carton avea legată cu șnur o cărticică în miniatură, numită Povestea mărțișorului.

Oamenii se bucură când se întâlnesc,

mi-a spus Alina Zară Prunean, cea care a pus la cale evenimentul și care, de altfel, prin ceea ce face la Colțul Românesc și Mândra Chic încearcă să păstreze autenticitatea asta românească care se încăpățânează să rămână prezentă tocmai pentru că există oameni care țin la ceea ce înseamnă tradiții românești.

M-am oprit în fața ei și am întrebat-o:

Dar tu crezi că e posibil să reînvie șezătoarea, așa cum a fost cândva, ori nu-și mai găsește nici rostul nici locul în zilele ăstea?

”Eu zic că se poate, dar la nivelul nostru, de acuma, adică să o adaptezi. Și, știi, nevoia cea mai mare a oamenilor e socializarea, nu neapărat de a participa la un eveniment. Pe vremuri nu exista televizor, așa că socializarea la șezători era importantă, avea valoare. E o vorbă: lumea se va termina când nu va mai exista cărare de la vecin la vecin. Acum există televizor, iar lumea stă și se uită la televizor, ca și când le-ar fi frică să mai iasă din casă. Dar oamenii se bucură când se întâlnesc, și pentru asta ar trebui să existe întâlniri de genul ăsta, șezători, evident adaptate la zilele noastre”, mi-a spus Alina.

Și n-ai cum să nu-i dai dreptate.

Șezătoare cu amintiri

”Uite-o pe doamna Hodiș, mi-a fost profesoară la școala Simion Bărnuțiu”, mi-a spus Andreea. ”Și mie mi-a fost profesoară”, a spus, la rândul lui, Adrian. Eu aproape că nu a fost nevoie să spun același lucru, pentru că mi s-a citit în privire, așa că cei doi, veniți acolo, la fel ca și mine, ”în timpul serviciului”, au spus deodată: ”Și ție ți-a fost profesoară”. Am dat din cap a aprobare, apoi profesoara Hodiș s-a apropiat de noi, așa că i s-a adus la cunoștință ce și cum.

S-a întors către mine: ”Tu… nu știu dacă te mai țin minte”. M-am fâstâcit, la fel ca pe vremuri, la școală, și i-am răspuns: ”Eu… Călin Pavăl. Am fost la cercul de chimie, într-a opta. Am învățat chimie și am învățat să dau la facultate, la medicină (n-am mai dat, am ales literatura), tocmai pentru că mi-ați fost dumneavoastră profesoară, și am înțeles ce-i aceea chimie”.

A făcut ochii mari, a aducere aminte, și mi-a luat capul în mâini: ”Călin… Vezi, asta e ceea ce-și dorește orice profesor să audă, pentru un dascăl nu este mai mare mulțumire sufletească decât să știe că elevii nu au uitat-o și că a însemnat ceva pentru ei”.

Da, doamna profesoară Hodiș, am învățat chimie pentru că ați știut cum să-mi deschideți ușa către materia asta. Și cred că asta e ceea ce ar trebui să facă orice dascăl, să deschidă uși. Odată deschise, copilul poate să vadă. La fel cum am văzut și eu, atunci când m-ați observat stând ascuns în bancă, excesiv de timid, și ați înțeles că acel copil are nevoie de mâna întinsă a unui om mare, a dascălului. M-ați chemat la cercul de chimie, după ore, și ați reușit să-mi deschideți ușa pe care nici măcar nu o văzusem. Și, în nici două luni, am fost cel mai bun la chimie dintre toți elevii de a opta. Pentru că dumneavoastră, dascălul, ați știut să-mi deschideți ușa.

”Uite, că tot sîntem aici să facem mărțișoare, te rog să-ți alegi dintre mărțișoarele făcute de mine, în amintirea acelor vremuri”, mi-a spus zâmbind, și mi-a întins niște mărțișoare. Am ales unul împletit din fire roșii și albe, sub formă de floare.

Ce mai înseamnă astăzi mărțișoare?

Acum mulți ani, mărțișoarele au însemnat pentru mine mult, chiar foarte mult. Am confecționat niște mărțișoare din piatră pictată, scoici și metal, care s-au vândut foarte bine în Baia Mare, acolo unde le-am pus la vânzare, iar din banii obținuți mi-am cumpărat, din târg din Vitan, în București, chitara pe care o am și acum. Matsuoka. Ce mai înseamnă astăzi mărțișoare?

”Nu știu câți mai confecționează astăzi mărțișoare, nu știm ce mai înseamnă astăzi partea asta de tradiție, dar la Centrul de Cultură au venit multe femei care încearcă să reînvie acest obicei. Va veni și primăvara și va veni și speranța pentru acest neam. E un semn, din punctul meu de vedere, că mai avem șanse de a supraviețui”, a spus Daniel Săuca, managerul instituției care a găzduit evenimentul.

Mai avem șanse de a supraviețui… Ce mult mi-a plăcut să aud asta.

Înainte să plec, m-am apropiat de una dintre mese, să mai văd ce se lucrează, și am auzit: ”Nu așa. Nu se bagă ața în ac, ci se bagă acul pe ață”. Am devenit curios. Mă rog, și mai curios decât de obicei, dacă se poate așa ceva: ”Adică?”

”Păi, să-ți arăt. Uite, iei ața și o așezi între degete. Vezi? Eu nici nu mă uit la ață, mă uit la tine. Vezi ce ușor bag acul pe ață? Așa să faci și tu, și o să vezi ce ușor o să-ți fie. Dacă vrei îți dau și un ac”.

Am ales un ac ceva mai mare, cu gândul la cămașa mea țărănească veche, cu broderie, pe care tocmai am primit-o cadou, și, pentru că am planuri cu ea, iar asta înseamnă că o să am de cusut, numai bine.

Am ajuns acasă și mi-am scos din buzunar mărțișorul primit de la profesoara de chimie și acul de cusut. Am așezat mărțișorul pe birou. Am luat cămașa țărănească și m-am uitat de unde să încep, apoi, după ce m-am hotărât, am luat acul și am dat să bag ața în ac. Apoi m-am oprit și am zâmbit: ”Nu, nu așa, nu se bagă ața în ac, se bagă acul pe ață…”