Simplitatea este complexitatea rezolvată, zice Brâncuși, sună ca o formulă matematică, pentru mine formula asta se referă la esența vieții.

– Ce cauți tu, omule?

– Caut esența.

– Dar cum se caută esența asta?

– Ea trebuie stoarsă din viață, îi un meșteșug minuțios din care tot înveți, te apuci de lucru fără să știi ce faci și înveți pe parcurs, singur, că nu te poate învăța nimeni.

– Da oare făcut-am bine de data asta?

– Te uiți în jur să întrebi pe cineva, dar acolo sunt tare puțini oameni, câteodată nu-i nimeni, îi doar o oglindă în care te uiți și nu înțelegi nimic.

– Dar ce poți face?

– Stai liniștit și asculți cum curge apa prin pârâu, te uiți la cer și vezi păsările cum zboară, stai liniștit și te uiți la viața ta. Încerci să copiezi natura, da nu-i bine, că-i lipsește ceva, …viața.

– Și unde-i haru?

– Îi acolo, da nu poți să-l arăți cu degetul și nici nu poți să-l măsori cu vreun aparat, el doar există și iți afectează trăirile.

Scriu despre asta pentru că simt o lipsă de esențial în lume, poate așa a fost tot timpul în istorie, dar trecutul îl vedem acum prin filtre nostalgice care ne fac să credem că mai demult era mai bine, că oamenii aveau har și erau mai preocupați de lumea lor lăuntrică. Cel mai probabil, oamenii în trecut aveau aceleași preocupări și idei periculoase ca și acum, doar fără tehnologia avansată pe care o avem în prezent. Totuși, pare că esențialul este din ce în ce mai rar și greu de observat, tocmai din cauza poluării de toate felurile provocate de tehnologia avansată. El devine acum mai prețios ca niciodată. În acest mediu se mai aude oare pârâul sau se mai vede oare pasărea zburătoare, poate pentru a o vedea e nevoie de liniște. Dar ca să îi capturăm esența, oare de ce am avea nevoie?