Așezat la poalele Măgurii și traversat de râul Crasna, Șimleu Silvaniei e unul dintre orașele vii, unul dintre orașele în care betonul nu uniformizează totul. Iar asta îl face să fie un oraș frumos.

Ce face ca un oraș să fie frumos? Evident, fiecare are propria percepție despre frumosul ăsta, și, în general, când spui oraș te gândești, automat, la blocuri, străzi, bulevarde, mall-uri, terase, cluburi, parcări etc.  Însă toate acestea sunt doar niște elemente serbede, chiar dacă omul le însuflețește oarecum. Și cu cât e mai mare orașul, cu atât mai multe blocuri, mall-uri, cluburi, betonul luând în stăpânire ceea ce înseamnă urbanism. Doar că betonul nu are nimic viu, nimic care să strălucească, chiar dacă unele construcții au o arhitectură deosebită. Sunt tot moarte, atâta tot că griul urban mai lasă loc și de ceva culoare, iar orășenii au nevoie, ca să se simtă ”acasă”, de aglomerație, agitație, multe intrări cu ușă de sticlă, scări rulante, iar atunci când, la sfârșit de săptămână, forfota orașului se domolește, mulți dintre cei care locuiesc în orașe – în special în cele mai mari -, se simt pierduți. E o domnie a griului construit din beton și sticlă. Însă această domnie a searbădului nu e omniprezentă, unele orașe (în România tot mai puține, dar mai sunt) își păstrează partea ”umană”, acele mici oaze de viață care însuflețesc orașul. Locurile acestea sunt parcurile, promenadele ori cursurile de apă lăsate vii, fără a fi acoperite de betoane ori băgate prin conducte.

Râul Crasna, una din oazele de viață ale Șimleului Silvaniei,

e al doilea mare râu din Sălaj și principalul râu ce izvorăște de pe teritoriul județului, din înșeuarea Oșteana între Munții Meseș și Munții Plopiș. Râul propriu zis se formează la confluența brațelor Cizer și Valea Boului și se îndreaptă spre nord până la Vârșolț, de unde, pentru a ocoli Măgura Șimleului, o ia spre vest, ca apoi să se îndrepte din nou spre nord, traversând defileul Șimleu Silvaniei și Uileacu Șimleului, ieșind din județ la Derșida.

Spre deosebire de multe alte localități, unde râurile sunt îngrămădite între maluri de beton, râul Crasna străbate orașul liber, malul său drept fiind transformat în promenadă, un loc unde șimleuanii se pot plimba liniștiți, făra grija mașinilor. Sau un loc unde poți să te oprești, să te așezi pe o bancă și să te bucuri de liniște, de verdele viu care înfrumusețează cursul de apă, cu sălciile cu ale lor ramuri lungi, subțiri și mlădioase străjuind râul, un râu păstrat, atât cât se poate păstra într-un oraș, curat. De ce atât cât se poate? Pentru că oricât de des ar fi curățat malul râului, nu o să reușească niciodată cei care se ocupă de curățenie să țină pasul cu cei care aruncă gunoaiele la nimereală. Și cel mai bine ar fi ca în loc să aștepți să culeagă alții gunoaiele pentru tine, mai bine nu îl arunci, ci îl duci în locurile special amenajate. Asta se numește simț civic. Ori, atunci când vezi pe careva aruncând gunoaie, să îi atragi atenția. Da, din păcate există o anumită categorie de oameni cărora nu prea poți să le spui să nu arunce gunoaiele la nimereală, nu de alta, dar, în cel mai bun caz scapi doar cu niște înjurături.

Promenada râul Crasna e un loc aparte, un loc pe care poți să-l numești fără doar și poate ca fiind frumos. Iar acolo, plimbându-te de-a lungul râului, ori odihnindu-te pe una din bănci, poți să te bucuri de priveliște. Mai ales că aici, în Șimleu Silvaniei, râul Crasna e râul celor ”100” de rațe sălbatice, care și-au făcut aici o casă. Acuma, sigur, n-or fi ele, rațele sălbatice, fix 100, însă sunt multe, poate mai mult decât 100, însă nu asta e ceea ce contează, câte sunt, ci faptul că sunt, așa că ”100„-le ăsta e doar o expresie. Iar pentru cei care aleg să se plimbe pe malul râului, rațele sălbatice colorate, foarte drăgălașe de felul lor, sunt o încântare. Și nu ai cum să le vezi și să-ți fie indiferent, excepție făcând acea categorie de oameni care aruncă gunoaiele acolo și pentru care rațele ăstea sunt cel mult o tentație culinară. Pentru oamenii frumoși ai Șimleului, prezența rațelor sălbatice acolo e o încântare, mai ales că rațele, obișnuite fiind deja cu oamenii, își văd de ale lor, oferind-ți, astfel, un adevărat spectacol al naturii.

Și nu ai cum să nu zâmbești când le vezi patrulând legănându-se pe malul râului, ori alunecând pe apă după o aterizare nu prea ca la carte, ori scufundându-se cu capul sub apă, cu fundul în sus, transformând pescuitul ăsta al lor într-un moment comic spontan. Iar joaca de-a fotografiatul are farmecul ei. Adică, da, poți să stai serios, nemișcat, așteptând să prinzi cine știe ce cadru spectaculos, ori poți să te joci. Adică să umbli cu aparatul de fotografiat la ochi, ca și când nu ar fi al tău, dar n-ai cum să scapi de el,  că poate rațele nu o să se prindă de ceea ce faci. Doar că, de fiecare dată când te apropii prea mult, se opresc și dau să o ia în sensul opus, tașa că te oprești și tu, la rândul tău, și te faci că plouă. Și tot așa, uitând, de multe ori, că umbli cu aparatul de fotografiat la ochi, probabil ajungi să le pari caraghios până și rațelor care își văd de-ale lor, înotând, lejer, în râul care curge molcom prin oraș. Dar ce importanță mai are? Acolo, râul care traversează orașul are loc pentru toată lumea: și pentru rațele sălbatice și pentru cei care vor să se plimbe ori să se așeze pe bancă și să se bucure de frumusețea acestei oaze de viață.