Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Diana Jipa și Ștefan Doniga au adus, în premieră, muzică cultă la Jibou. Sau despre un act de curaj: să cânți de dragul muzicii

Din rândul cinci al sălii Casei Orășenești de Cultură Jibou, cei doi muzicieni au părut pe scenă ca doi balerini veniți să danseze într-un amfiteatru unde, de obicei, se bat gladiatorii. Și nu pentru că pe scena din Jibou nu s-au mai auzit niciodată notele unei muzici culte, de suflet, ci pentru că în societatea modernă românească (și, din păcate, nu numai), atunci când vorbești de spectacol, e despre ”bătăi cu gladiatori”. Iar când vorbești despre muzică, e despre manele, Untold și ”hit-uri” gen ”la mare, la soare, fetițele sînt goale” ori ceva de genul ăsta, unde tot felul de vedete, ca ultim argument pentru ceea ce fac ei, numind acel ceva muzică, își arată fiecare ce poate: un cur, niște mușchi, ceva freze bizare, doar-doar o să fie în atenția publicului. Și reușesc. Așa că, atunci când pe scenă apar doi muzicieni adevărați, așa cum sînt Diana Jipa și Ștefan Doniga, pare că ceva nu e în regulă. Lumea, cocalarizată aproape total de ”muzica” zilelor noastre, asta așteaptă, circul numit ”entertainment”, unde se învârt niște butoane pe masa de mixaj și se strigă cât se poate de tare ”Să ne simtem bine! Toată lumea mâinile în aer!”. Și, ca atare, confuzia e lesne de înțeles: în loc de muzică cultă, muzică ”cool, thă!”. Iar în lumea în care subcultura domnește, doi muzicieni de genul celor doi, veniți să aducă ”Un secol de muzică românească” pe scena din Jibou, sînt de neprețuit. E un act de curaj, s-ar putea spune, să alegi să cânți de dragul muzicii, într-o lume în care subcultura aproape că a omorât muzica adevărată.

Au apărut pe scenă perfect conștienți de pionieratul lor într-ale muzicii culte într-un oraș ca Jibou, și se vedea foarte limpede că știu că au în față un examen – acela de a-i face pe cei din public să înțeleagă, să simtă despre ce e vorba. Iar pentru asta, pe lângă muzică, Ștefan Doniga a folosit și cuvintele, explicând simplu, cald, ceea ce se întâmpla acolo, ce înseamnă acea muzică.

”Auzi, ce frumos vorbește!”, am auzit o doamnă șoptind în spatele meu, ascultându-l pe Ștefan Doniga vorbind. Și acela a fost momentul în care mi-am dat seama că prefer de o mie de ori un astfel de public, necunoscător într-ale muzicii culte, dar curios de ceea ce întâmplă pe scenă, dispus chiar să învețe ce înseamnă muzica de genul ăsta, decât un public avizat, cum am întâlnit de multe ori, dar care merge la concerte de genul ăsta nu pentru muzică, ci pentru că dă bine să-și facă marcată prezența. Și foielile, șușotelile ori plânsul unor bebeluși nu au mai părut, neapărat, nelalocul lor. Toate fac parte din lecția despre muzica adevărată. Și că tot a venit vorba despre lecție, n-am cum să nu remarc spusele primarului din Jibou, la finalul concertului, care, ca un fel de mediator între publicul care atunci a luat prima dată contact cu o astfel de muzică și cei doi muzicieni de clasă, a spus, împăciuitor: ”Le mulțumim artiștilor pentru lecția de muzică. Și îi  mai invităm și la alte lecții. Așa, încet-încet, o să scriem un manual întreg.”

Din rândul cinci al sălii Casei Orășenești de Cultură Jibou, i-am ascultat pe cei doi muzicieni și altfel, privindu-i. Și l-am văzut pe Ștefan Doniga cântându-și, îngânând muzica pianului, fiind una cu sunetele clapelor asupra cărora se apleca ușor, mângâindu-le, ori cu pasiune, tumultuos, de parcă ar fi vrut să mai inventeze, atunci, pe loc, niște sunete noi. Și am văzut-o pe Diana Jipa cântând nu doar folosind arcușul și degetele mâinii stângi, ci printr-un limbaj al trupului care, pentru oricine, cred, e ca o mărturie a felului în care simte ea muzica. Chiar și acolo, pe scena unde știa că trebuie să susțină mai mult decât un concert de muzică cultă românească. Iar ”Un secol de muzică românească”, așa cum se numește concertul care i-a dus în Jibou, a căpătat contur prin felul în care au cântat.

Se spune că un muzician adevărat (și așa și e) cântă pe scenă chiar și pentru un public format dintr-o singură persoană. Pentru că acel muzician o face, în primul rând, pentru muzica în sine. Într-un fel, așa au făcut și cei doi muzicieni de înaltă ținută – Diana Jipa și Ștefan Doniga, lăsând, pentru o oră și ceva, să răsune pe scena din Jibou muzică românească: George Enescu, Ciprian Porumbescu, Béla Bartók, Walter Klepper, Hilda Jerea, Eugen Doga, Constantin Dimitrescu, Vlad-Răzvan Baciu.

Au apărut pe scenă ca doi balerini veniți să danseze într-un amfiteatru unde, de obicei, se bat gladiatorii. La finalul concertului, au plecat lăsând în urmă sunetele inconfundabile ale muzicii culte, o muzică dedicată, în primul rând, sufletului. Și cât timp mai există genul ăsta de muzică, atâta timp cât mai există genul ăsta de muzicieni, lumea (cea care îl face pe om să fie om, nu doar trup) mai are o șansă.

  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__5_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__8_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__10_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__1_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__2_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__3_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__4_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__6_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__7_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__9_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__11_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__12_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__13_
  • diana_jipa_stefan_doniga_concert_jibou_salaj__14_

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*