„Eu am 65 de ani. Tăul ăsta e aici de cînd mă știu. Bat drumurile astea din pădure din copilărie. Cîndva, nu de mult, tăul era plin de carași cu spatele negru, cît brațul meu și groși de 20 de centimetri. Era raiul pescarilor. Apoi, în timp, au dispărut. Nu știe nimeni de ce. Odată, acu cîțiva ani, un tînăr din Cristolțel, nu avea mintea limpede, a venit, în plină iarnă – știi, tăul îngheață bine dacă e iarna grea și se poate trece peste el – deci a venit doar așa, în izmene și chemeșe, a făcut o gaură în mijlocul tăului și s-a dus la fund. Se zice că e fără fund. Tăul. Abia l-au găsit”.
…nea Gusti, cu un rucsac pe spate și cu o plăsoacă în mînă, ambele pline cu hribe cît farfuria de mari, tocmai venea din pădure. E a doua oară azi, cînd face drumul. Adună provizii pentru iarnă. Uscă hribele și le pune pe iarnă. Nu poate mînca nici prăjeli și nici cu sare. Deh, bătrînețile. Dar se mișcă agil.
Între timp, apare și nea Viorel, un alt localnic, cu o altă plasă plină de hribe. Măi, eu chiar nu știu pe unde le găsesc. Trebuie să ai nas pentru așa ceva. Noi am bătut zona o juma de zi și n-am văzut o hribă.
„Da mai știi, nea Gusti, pă ăla cu carul cu boi, cînd s-o băgat pă tău și a dispărut? O fi și acum pe acolo, undeva, la fund. Este un pădurar pe aici, a băgat vreo 20 de metri de par în jos, nu e sigur că a dat de fund. De ceva mîl o fi dat el!”
Tăul e așa cine știe de cînd. Arată pașnic. E ca o oglindă vie a dealului de peste el, arată ca într-o poveste. Și nu seacă. E mereu la același nivel. Mai este, lîngă el, un alt tău, unul mai mic, dar ăla seacă, cînd e secetă.
Cîte un vînticel mai burzuluiește luciul apei, iar oglinda ei freamătă. Dar apoi, totul se liniștește și minunea revine. O minune calmă, ca un lințoliu, ce parcă te cheamă să-l dezvelești, să-i cauți misterul.

Fudulia-i boală grea. Sindromul „stînga nu-i ca dreapta”

Aproape un an a trecut de la ultima noastră vizită în Teștioara. E un loc cum rar mai găsești. Nu doar în Sălaj. Atît de sălbatic și neatins, încît îți vine pînă și să te miști cu sfințenie, ca să nu tulburi natura. Atunci am escaladat Stanul Șoimilor ori Cele două Turnuri, un imens bloc de piatră, vertical, înalt cam cît un bloc de vreo 7 etaje. Și periculos. Un traseu doar pentru ce-i pe care-i mîncă rău în fund. Povestind atunci cu sătenii, am aflat de o peșteră care, ziceau ei, e adîncă rău și neexplorată. Tot ei ne ziseră și de Tăuri, dar nu am apucat să le vedem, pentru că mersesem pe un alt traseu, spre Grota lui Pintea.
Dar știam unde sînt Tăurile. Teoretic. Așa că, încrezători, parcăm fix în centrul satului, așa, să fim la vedere, doi pletoși ce încep a se echipa de război, cu rucsaci speciali, haine de alea cu buzunărașe, asablăm bețele de tracking, meticuloși, strîngem șireturile – ce mai, spectacol. Cîțiva oameni prin grădini. Dăm binețe și o tulim spre Valea Șoimului. Că acolo, pe undeva, e și tăul. Ne era chiar greu să întrebăm. Neeee, noi știm tot, sîntem infailibili. Și uite așa, dintr-un traseu ușurel, de 500 de metri, pe un drumeag bătut de toți localnicii, ce duce fix la tău, ne-am trezit cu un ocol de 10 kilometri de dealuri, căutînd ca orbii tăurile ce nu ni se mai arătau.
Faza era că după blocul de beton ce adăpostea izvorul, trebuia să facem dreapta, ușor nu? pe drumeag, omule, numai indicatoare nu ne-au pus ăștia în ochi. Noi, știind că trebuie să ajungem pe creastă, că în valea de dincolo sînt tăurile, am luat-o fix prin Valea Șoimului, spre Turnuri, un traseu dificil, cum doar nouă ne este dat să întîlnim. Și urcăm și gîfîim, vorba aia, gîfîi, deci trăiesc, și ajungem pe o creastă, după care mai venea una. Și o facem și pe aia, tot trăgînd spre stînga. Trecem prin niște mări superbe de cimbrișor, efectiv plutim prin mirosul lor puternic. În fine, dăm de o bornă de creastă, nu știam ce reprezintă, ulterior am aflat că e Dealul Lupului. Băi omule, la faza asta am fost niște lupulainen sadea!
L-am pus pe Călin să-l sune pe frate-său, el știa unde sînt tăurile. Și ne zice că mergem pe culme, tot la stînga, că apoi fix acolo dăm. Și tot mergem, ținem pasul, dăm peste alte văi, zone extraordinare, ce-i drept, dar fără urmă de apă. Darămite Tău. Pînă la urmă ne dăm seama că am luat-o razna și ochesc un drumeag ciudat de pădure ce cobora în cealaltă parte a zonei. Aud chiar zgomot de apă și începem, cu speranță, să coborîm. Nimic. Doar zona cumplit-frumos de ciudată. Sălbatică. În fine, cînd ajungem la bază, dăm peste un drum forestier și auzul ne este zgîriat de niște voci. Oameni. Stăm. Și apare o căruță, un bărbat cu două femei. Una stă pe capră, lîngă el, cealaltă, mai în vîrstă, în capătul căruței.
„Hoooo, tu Doină, futu-ți soarele! Hai noroc și sănătate, da’ v-ați rătăcit?” Și așa ne-am întîlnit cu nea Pavăl Rus, un om hîtru nevoie mare, care rostea „futu-i soarele!” cu o frecvență mai mare decît spun eu „bazmeg”, o altă expresie de alint, ce cam tot acolo duce cu înțelesul.

„Nene, da cîți ani ai?”
„47. Futu-i soarele! Din 47-s născut. Calculează și tu!!

„Pă unde-s nene tăurile celea? Că le tot căutăm de o juma de zi”, îl întreb eu pe bătrîn. „Fută-le soarele de tăuri! Apăi nu-s aici. Că-n aialaltă parte. Departe. Futu-i soarele! Hai sus, în ștraf, că vă arăt eu pe unde să mereți!”
Și așa a început aventura noastră cu ștraful. Și cu Doina și Steluța, care era una și aceeași iapă, în funcție de cum îi venea la gură la nea Pavăl. Era musai de filmat. Așa că, Călin stă cu camera în mînă și trage tot. ”Da ce-i ăla? Un fel de ochean?”, întreabă una dintre femei. „Așa ceva”, zice Călin, că doar nu era să-i zicem că e un Panasonic de ultimă generație cu nuștiuce brizbrizuri pe el, de face totul singur. Ochean e, da.
Și-i dăm așa, cu futu-i soarele și cu „hai tu Doină bolundă!”, cale de vreo 2 kilometri, cînd în dreapta noastră răsare un fel de intrînd în pădure. Evident, cu pantă în sus.
„P-acole mereți. Tăt în sus. Apoi dați de un zugău, știi mă ce-i ăla zugău, futu-i soarele zugău? (să mor io dacă știu, da sună fain) și o iei în stînga lui, în jos, nu în sus mă, futu-i soarele, că ajungi ‘napoi în Solona”.
Probabil că nea Pavăl ne-a văzut moacele trăznind de inteligență la faza asta: „Hai mă, că vă duc eu, futu-i soarele de Tăuri!”.
Și începe. Și urcă în pași cum n-am mai văzut în viața mea. Un bătrîn de 66 de ani, ramolit un pic, slăbuț, cu niște teniși în picioare. Nu a alunecat o dată. Nu s-a împiedicat o dată de vreo ramură. Nu suflă. Nu gîfîie. Urcă fără nici o oprire, gîndești că-i mînat din spate. Marș forțat. După un timp, obosesc, Călin se uită spre mine, rîde, da și el simte marșul. Nea Pavăl bodogănește singur și urcă.
„Da bine te ții, nene, pentru vîrsta matale!”, îi zice Călin. Atît i-a trebuit la bătrîn. Bagă în viteză și mai mare, parcă ar vrea să arate că pînă acum doar se juca. Abia ne ținem după el. După vreo juma de oră, cînd deja îmi bubuia inima în ochii înlăcrimați, bătrînul ajunge la un fel de cărăruie. Se pune în fund. N-are nimic. Nici măcar nu i s-a accelerat respirația. Noi, eu, rupți.
„Da o țigară ai?”, întreabă el, îi dau una, la naiba, vreau să-i dau chiar două. „Numa una, futa-le soarele țigări! De aici vă descurcați. Tot pe cărare. Fix la tăuri ajungeți, fută-le soarele tăuri! Și să mereți încet și cu grija! Hai noroc și sănătate!” și dispare. No, fută-ne soarele, că noi stăm la hodină.

Pietrele scrise

Îs niște coloși la fel cu cei din Grădina Zmeilor. Ba pe vîrful unuia crește, parcă, un degețel, ca Fata Cătănii. Împrejmuiți de alte ziduri. Dar se ascund privirilor. Uriașii-s timizi. Poți trece pe lîngă ei, fără să știi. Pereții, netezi, poartă înscrisuri ciudate, cine știe, poate forme de eroziuni, lăsate acolo de negura vremii. Dacă ai un pic de imaginație, ai impresia că e ca un calendar aztec. Și, la urma urmei, imaginația contează, nu?
Revenim, apoi, la drumeag, în stînga noastră, ceva mai sus, profilîndu-se alte stînci, ce formează niște arcade superbe. Toată zona e plină de ciudățenii.
Și dăm peste nea Viorel, care a ieșit după hribe. „Mi-a fost dor de un pic de plimbat prin pădure”, zice el. Stabilim să ne întîlnim în centrul satului, după ce găsim tăul, ca să ne ducă la peștera spre care se merge chiar din curtea lui. Ne continuăm drumul și, incredibil, un pic jos de noi, își scoate vălul un ochi de apă, de aici, de sus se vede albastru, așa ceva am mai văzut la Lacul Sf. Ana, cînd am făcut traseul de munte. E ceva ce te înalță.

Colosseumul

Peștera aia de care ziceau localnicii e doar un fel de gaură de vierme. Prea strîmtă, ca să se poată intra. E ceva asemănător Gurii Iadului, din Valea Rea. Doar că nu suflă, ca aia, rece sau fierbinte, în funcție de anotimp.
Sîntem un pic dezamăgiți. Eu, mai ales. Aș fi vrut o peșteră neexplorată să mă pierd în ea. Nu la propriu.
„Ar fi ceva mai încolo, o stană mai mare, cu balcoane”, zice nea Viorel. Omul ăsta are o liniște în el, și cînd se mișcă, o face fără zgomot. Acu, mă gîndeam, stane am văzut grămadă. Să le fută soarele! „E departe?”, întreabă Călin? „Nu, aici ni, la doi pași”, zice Viorel. Și mergem.
Știi, mă tot gîndeam cu ce să asemuiesc ceea ce am văzut acolo. Cînd am ajuns acasă, am deschis niște poze cu Colosseumul din Roma. Partea aia teșită, mă rog, prăbușită, lipsă într-o parte.
La fel se intră și aici. Apoi, se deschide arcada. Imensă. Cu o arenă de vreo 50-70 metri diametru. Un arc de cerc de circa 220 de grade. Te împresoară. Zidurile înalte de circa 40 de metri. Cu trei-patru balcoane, ce merg de-a lungul său. Cu un loc de cascadă în evantai, cînd plouă. Cu nenumărate abriuri. Ne simțim ca niște copii ce am primit o jucărie nouă. Alerg dintr-o parte în alta, încercînd să prind unghiuri potrivite pentru poze. Călin deja e cățărat pe un balcon, deși e chiar periculos, totul e sub o perdea de frunze, poți aluneca în orice moment. Cui îi pasă?
Alerg efectiv după el. Mă cațăr și eu pe primul balcon. Ne mișcăm ca pe trotuar, fără griji, cu un hău de 10 metri sub noi, doar pe o brînă îngustă și alunecoasă. Coborîm, alunecăm, alergăm în cealaltă parte, Călin urcă pe stană, o încearcă de acolo, de jos e doar un punctuleț insignifiant. Stana de sub părău. Așa îi zic localnicii. Una dintre minunile Sălajului. Nemaivăzut. Necunoscut. Ți-am zis, uriașii sînt timizi.

În loc de „ș-am încălecat pe o șa”

Unul din rarele trasee ale noastre accesibile oricui. Doar o zi de natură. Reflecțiile din tău sînt incredibil de frumoase. Așa ceva vezi doar în pozele fotoșopate de pe net. Un loc ce vindecă. Poți încerca să pescuiești. Ori să cauți hribe, ți-am zis, îs cît farfuria. Iar Colosseumul… așa ceva nu se poate descrie. Arcul ăla imens, cu balcoane, ce se închide peste arena de jos, e incredibil. Poți vedea, de jos, și Stanul Șoimilor. Îți poți închipui cum e blocul Perla, ăla cu 10 etaje, în formă de Stană? Stîncă brută? Cu două turnuri?
Oamenii-s prietenoși. Te duc ei unde vrei. Doar zi-le de „ăia doi, care au mers la Tău din centrul satului, prin Solona, ca bolunzii”. Ăia doi pletoși. Ori, Călin și Zoli. Ei ne știu. Ori, cheamă-ne. Te ducem noi. Într-o altă lume.