Mă gândesc să inventez pastile care să alunge singurătatea. Să se administreze seara, când la apus luna împrumută stări de pierderi în neant, și nu mai suntem noi, suntem doar fărâme de suflet obosite, aruncate într-o agonie cumplită, într-o lume derizorie. Să atenueze dureri și cicatrici ale trecutului. Să distrugă orice urmă de rememorări, de amintiri pasate între două suflete suferinde. Să suspende zgomotele liniștii dintr-o minte tulburătoare, dar atât de profundă și complexă, în care gândurile se scurg fără oprire și rup de fiecare dată părți din noi. Oamenii sunt ființe complicate, transparente. Par că te lasă să le cucerești și străfundul inimii, dar de fapt ei se lasă priviți doar teatral, nesincer, la suprafață. Câteodată te lasă să le descoperi unele bucăți pe care nu le credeai existente, care ți se revelează într-un mod fascinant, aproape cuceritor de verosimile. Dar tot ei sunt cei care aruncă-n aer speranțe abia încolțite și parfumuri de nu-mă-uita. Tot ei judecă după înfățișare și se tem să nu fie judecați.Prin cuvintele lor, ei răpesc libertatea gândurilor de a  se fluidiza. Cuvintele omoară și dau Viață. Se metamorfozează pe hârtie și se sorb precum ceaiurile de tei în  nopțile târzii. Nu-și doresc să rămână acolo, pe hârtie, ci vor să bântuie, să picure stări de neliniște, să curgă prin vene, să amețească precum un vin roșu. Pura lor existență tipărită este teribilă, covârșitoare, abruptă. Prin profunzimea lor sculptează caractere și pictează lumi infailibile. Cuvintele m-au învățat că viața doare, că poartă în buzunarul hainei săgeți. Tot ele mi-au dezvăluit că ele renasc din noi. Ele se nasc pe hârtie din dragostea scriitorului, curg ca un suvoi din inima lui și se răsfrâng în suflete. Uneori înfloresc, reinventează povești sublime, alteori dor, rămân ca niște pete sângerii…care poartă mirosul trecutului.