Prima oară am văzut căprițele albe, ca niște pete de culoare pe verdele dealului din față, și de abia apoi am zărit casa asta țărănească, care părea părăsită. Și părea atât de ”din poveste”, încât ne-am zis, noi, cei veniți de la oraș, obișnuiți cu griul (atât fizic, dar mai ales sufletesc al civilizației urbane), să urcăm până acolo, în vârful dealului, să vedem cășuța țărănească ce părea desprinsă din poveștile lui Creangă ori ale lui Ispirescu. Niște povești care, deși acum au dispărut aproape cu desăvârșire din peisajul social contemporan, fiind înlocuite cu personaje din desene animate moderne, lipsite de farmec (dar cosmetizate cu mușchi, haine mulate și coafuri colorate), nouă, cei care ne-am născut înainte de ’89, ne-au încântat copilăria.  

Ca să ajungi la casa țărănească din vârf de deal nu există uliță, doar o cărare care urcă, șerpuind, dealul abrupt, cărare pe care am urmat-o până am ajuns lângă un gard de lemn nu foarte demult construit, semn că acea căsuță era locuită. N-am apucat să ne întrebăm dacă mai urcăm sau nu, când a apărut Ursu, un dulău roșcat, care, văzându-ne că ne apropiem de casă, a ieșit în întâmpinare, lătrând mai mult așa, ca să ne spună că ”e cineva acasă”.

Ne-am oprit, nu că ne-ar fi fost frică, dar n-am fi vrut să deranjăm, acum, că ne-am dat seama că e cineva acasă. Și poate că ne-am fi întors, dacă nu am fi auzit: ”N-aveți frică, că nu mușcă Ursu. Numa’ să vorbiți cu el, să vadă că l-ați băgat în seamă. Că-i câine bun.”

L-am privit pe omul care părea că apăruse de nicăieri, îmbrăcat cu un pantalon albastru, la bustul gol. I-am spus de ce venisem, că am văzut casa de pe celălalt deal, și că ne-a plăcut.

”D-apăi, haidaț înăuntru, că vă primim cu toată dragostea. Haidaț, numa. Mărie, ieși afară, să vezi cine ne-o trecut pragul! Hai, numa, că avem oaspeți.”

Maria a ieșit din casă, apoi, zâmbindu-ne larg, ne-a spus: „Intrați. Haidaț înăuntru. Vă primim cu drag.”

Cum adică să primești niște străini cu drag? Adică, trăind într-o lume condusă de ura socială (probabil cea mai mare realizare a păpușarilor din umbră), nu ești obișnuit cu așa ceva, doar în unele sate, acolo unde au mai sunt, încă, bătrâni. În lumea ”civilizată” a orașelor, ura și indiferența sunt la ele acasă.

Nelu, așa îl cheamă pe bărbatul care ne-a ieșit în întâmpinare, mi-a șters rapid întrebarea nerostită, lăsând ospitalitatea, care strălucește doar în sufletele simple, să umple curtea casei țărănești: ”Ce să vă dau? Vă fac un ceai? O cafea, de care avem? Hai, că voi da să mâncați ceva. Cu toată dragostea vă primesc în casă. Simțiți-vă ca la voi acasă.”

Cum să îți spună ție, un străin, să te simți ca la tine acasă, atunci când îi treci pragul, într-o lume în care ”ce e al meu e doar al meu”? O lume în care atunci când cineva are un accident ori e victima vreunui cretin, singura reacție a celorlalți e să scoată smartphone-ul din buzunar și să filmeze scena, bucuroși că au ce posta pe facebook, fără să le pese, câtuși de puțin, de cel aflat la nevoie.

Cu o evidentă bucurie, Nelu mi-a arătat soba pe care construit-o din niște jante de mașină, și pe care a așezat-o pe prispa casei, mai ales acum, vara, când pot să-și bea cafeaua de dimineață acolo, la aer. O casă construită din lemn și care are atât de mult farmec în simplitatea ei, încât poți să o vezi în toată splendoarea. Și când spun splendoare, chiar la asta mă refer. Lucrurile cele mai simple sunt, întotdeauna, cele mai frumoase. Chiar dacă într-o lume cosmetizată până la exces, simplitatea pare un defect.

Bucuros de oaspeți, cu o ospitalitate care se revărsa în toată gospodăria, Nelu mi-a arătat, mândrii de ei, cei doi porci mari pe care îi creștea, apoi curtea, apoi grădina, ducându-mă să văd gospodăria din vârf de deal.

”Ce fain e aici, un loc numai bun de pus cortul peste noapte”, m-am trezit gândind cu voce tare. Atât i-a trebuit lui Nelu: ”D-apăi, cum nu, chiar te rog să vii cu cortul, stai cât vrei. Ia, locu ăsta-i numa bun. Vezi cât îi de fain și de drept? Cu toată dragostea vă primesc pe toți. Vă fac și un grătar, ce vreți voi, numa haidaț. Chiar. Vă primesc cu toată dragostea.”

Cum să vorbești despre dragoste într-o lume în care dragostea e un simplu cuvânt, folosit strict doar în negoțul de trupuri, un cuvânt care, în lumea asta egoistă, înseamnă nimic?

Acolo, pe vârf de deal, unde am urcat să vedem casa asta țărănească parcă desprinsă din poveste, dragostea de aproape a fost mult mai mult decât cuvânt. A fost o stare de spirit. A fost puntea de legătură dintre om și ideea de divin. A fost o etalare sufletească născută din simplitate și sinceritate.

Am plecat de acolo mai bogați sufletește. L-am lăsat pe Nelu în urma noastră, petrecându-ne cu privirea, ținând mâna ridicată a salut până când ne-am îndepărtat. Apoi și-a văzut de ale lui, întorcându-se în lumea atât de frumoasă a simplității.