Scriu…pentru cine sau de ce nu știu nici măcar eu. Scriu că așa-mi vine. E din instict, un fel de impuls absolut normal.

De mică mi-am dorit să devin zână. De ce zână? Pentru a face oamenii fericiți doar printr-o aruncare de praf magic. Mai târziu mi-am dat seama că-i atât de greu să-i faci pe oameni fericiți.

Și totuși, de ce nu există o firmă care să vândă fericire? Sau o farmacie în care să se găsească sub formă de comprimate…sau un serviciu la care să apelezi și să devii pur și simplu fericit. De ce? E un lucru care se găsește atât de rar, și nici nu poate fi importat, deoarece nici străinii nu îl au.

Și realizez că se vinde „la  negru“. Adică foarte greu, unde nu te aștepți, și unde nu o cauți. Am gasit-o în spitale, azile, în ochii unei bunici, în parc, unde gingășia și candoarea unui copil te atinge la suflet, pe masa de operație, în stradă, unde unii cerșetori știu să fie mai fericiți decât noi. Am întâlnit-o în atâtea locuri în care parcă nu avea ce să caute. Și totuși…era acolo. Acolo, prezentă pentru oameni cu suflete de copii. Și am renunțat la a mai fi zână. Până există oameni buni, oameni care mai pot zâmbi, există și fericire.