Stăteam în fața peretelui de gresie, nu foarte mare și nici cine știe ce impresionant, sub linia verde a pinilor, și ne gândeam: ”Mă, nu prea seamănă chestia asta cu ceea ce ne-am imaginat noi că o să găsim, dar fiindcă altceva care să semene a piatră nu-i, asta trebuie să fie Piatra de la Bodia”. Și bucuroși că, după vreo trei ore și vreo jumătate de bătut dealurile, când în sus (mai ales în sus), când în jos, dar aproape întotdeauna printre tufele cu spini lungi și ascuțiți, am ajuns acolo unde ne-am gândit că o să ajungem, ne-am oprit și ne-am spus unul altuia că asta e. Deși, nici unul, nici altul nu eram convinși de asta. Adică, serios, asta-i tot? Nu de alta, dar asta nu-i piatră, doar un perete de gresie galben. E drept, într-un loc superb, cu  niște peisaje  deosebite, dar, totuși, doar un perete. Acuma să nu vă imaginați că, atunci când descoperim Sălajul sau orice alt loc din lume trebuie, dar trebuie neapărat să ajungem ”undeva”. Nici vorbă, pentru că, vorba lui Alexandru Andrieș: ”Am furnici pe toată talpa, frige podeaua ca un bec, asta înseamnă că e vremea să-mi pun pantofii să plec…”. Evident, pantofi, mai bine zis bocanci, de drumeție. Însă, de dragul poveștii, fiecare aventură trebuie să aibă, măcar așa, ca și idee, un ”deznodământ”.

Deci, stăteam în fața peretelui de gresie, încercând să ne convingem că ăsta-i locul unde voiam să ajungem, însă priveam de-a lungul dealului, în jos, stăruitor chiar, și ne-am spus că, deși se pare că am ajuns unde voiam, o să mai cotrobăim puțin prin zonă, că parcă… Totuși, ne-am pus și am consemnat, foto și video (că de asta se numește reportaj), cum că, gata, misiune îndeplinită. Pentru noi, oamenii. Pentru Bumbu, ehe, n-avea el absolut nicio treabă cu peretele din fața noastră. Nu s-a oprit nici măcar să ridice un picior și să lase o dâră umedă, semn că a trecut pe acolo. Ca și cum nici n-ar fi fost, un fel de a ne spune că stăm degeaba, ca fleții acolo, că nu asta-i Piatra pe care o căutam. Cine-i Bumbu? Bumbu e… Bumbu. O să-l cunoașteți. Toate la timpul lor. Până una, alta, să o luăm cu începutul, cu locul unde am parcat SPS-mobilul, adicătelea Loganul cel albastru care ne duce peste tot. De data asta, totul a început de la

Pescăria Bretonilor,

un lac de acumulare creat artificial pe Valea Calcâiasa, la limita comunelor Agij şi Buciumi, lung de vreo 50 de metri și lat de vreo 10, marginit de păduri, având culmea Munților Meseș la doi pași. Chiar lângă satul Bodia. Despre sat am găsit ceva date pe enciclopedia României on-line: Satul Bodia a fost atestat documentar pentru prima oară în anul 1558, sub numele de Bugya. Alte atestări documentare au fost făcute în anii 1600 (Budgya, Budgia), 1721 (Bugigia), 1722 (Bugigia, Budja), 1733 (Bodie), 1750 (Bogya), 1760-1762 (Bodgja), 1805 (Budgya), 1850 (Bod, Bogyu), 1854 (Bugyia, Bogiea), 1913 (Szilagybogya), 1930 (Bodia). Numele localităţii provine din antroponimul românesc Bodea sau Bodiu, care are la bază cuvântul slav budru (vioi).

Lacul în sine e frumos, iar locul în care a fost creat e pitoresc, așa că vine destul de multă lume acolo, să se recreeze, chiar dacă recreerea asta înseamnă, pentru mulți, gălăgia specifică celor care prin a te simți bine înțeleg asta – strigăte, urlete, hăhăială… O fi și asta o formă de exprimare a bucuriei de a te afla în natură, ce poți să zici? Oricum, noi nu aveam de gând să rămânem acolo prea mult, chiar dacă locul e unul în care să vrei să rămâi mai mult. Nu de alta, dar cum întunericul vine repede în perioada asta a anului, adică pe la 5 și un pic, aveam doar vreo 4 ore și ceva la dispoziție să cutreierăm dealurile din jur, în căutarea Pietrei.

Am ocolit lacul și am luat-o pe partea dreaptă, prin pădure, trecând pe lângă niște rațe sălbatice, trei la număr, dar domesticite, oarecum, care își vedeau de ale lor, nederanjate deloc de prezența noastră acolo. Adică ne-au aruncat niște priviri așa, într-o doară, mergând legănat, ca niște precupețe la piață, ciugulind iarba alene, ca și când ar fi avut tot timpul din lume să facă asta. Ori așa au crezut ele, pentru că a apărut în peisaj Bumbu, alergând cât îl țineau puterile, trecând printre rațe ca trenul, zburătăcindu-le, de au aterizat rațele pe lac, una după alta, ca după mahmureală, privind pierdute în jur: ”Ce să fie? Nu-i nimic, a trecut acceleratul”.

Bumbu

Așa cum probabil v-ați dat seama, Bumbu, cel despre care vă spuneam la început, e un cățel. La prima vedere unul oarecare, cu blana sură și urechile maro, însă nici vorbă de așa ceva. Și nu doar pentru că ne-a însoțit tot drumul, preț de vreo 4 ore și ceva, făcând pe satelitul în jurul nostru ori lingându-ne pe unde apuca. Nu, Bumbu (așa i-am pus numele, deși, sută la sută, altfel îl strigă oamenii care l-au crescut ori lângă care s-a aciuat, probabil la cabana de lângă lac) ni s-a prezentat în stilul specific cățeilor zăpăciți, dornici de companie umană. Adică oprindu-se lângă noi cu limba scoasă, atârnând într-o parte, privindu-ne așa cum numai cățeii știu să o facă, și învârtindu-și coada ca pe o elice. O elice pusă în funcțiune de bucurie. Cum să-i reziști? În mod firesc, l-am cooptat în echipa redacției și am plecat la drum.

V-am spus că nu-i un cățel oarecare. Bumbu, în ciuda aspectului său zăpăcit și total aiurit, e un supraviețuitor. Tot drumul a fost atent la tot ce mișcă, iar când repera câte un șoarece de câmp, alerga ca o rachetă, apoi se oprea brusc, cu lăbuța stângă ridicată, rămânând nemișcat. Vreo câteva secunde, nu mai mult. Apoi făcea o săritură înaltă, verticală, și ateriza cu lăbuțele din față și cu botul exact acolo unde bietul șoarece se credea în siguranță.

Ne ajungea din urmă înainte să apucăm să ne îndepărtăm prea mult și își continua rolul de satelit. Cu mici opriri pentru a ne personaliza hainele cu urmele lăbuțelor lui. Și, vă spun sincer, a fost o bucurie să-l avem cu noi. L-am îndrăgit din prima, și preț de câteva ore, într-o după-masă cețoasă, umedă de noiembrie, a fost cel mai bun prieten al nostru.

Peste dealuri, dansând cu tufele de spini

Lupta cu tufele de spini o pierzi din prima. Nu ai cum să treci printre ele, fără să-ți lase urme. Așa că tot ce poți să faci e să te miști, la dreapta, la stânga, să te apleci, să te unduiești, iar atunci când se agață de tine, faci un pas înapoi, te mai unduiești puțin. Un fel de dans al spinilor. Asta dacă nu ești dispus să ocolești pe cine știe unde. Și, bineînțeles, dacă timpul îți permite ocolul respectiv. Dacă nu, la fel ca și în cazul nostru, dansezi cu tufele de spini.

Dansul ăsta a durat aproape tot timpul cât am mers peste dealurile de lângă Bodia. Ba chiar a fost și un fel de bis, și în zona fără tufe de spini, iar asta datorită lui Bumbu, care știa și el vreo câțiva pași de dans, bineînțeles, cu limba scoasă și cu coada-morișcă învârtindu-se în ritm cu dansul.

Cu spini sau nu, dealurile acoperite de o iarbă galben-sură, înconjurate de o ceață ca de poveste, au creat un fel de magie care s-a lăsat ușor, la fel ca noaptea de vară, peste locurile acelea, acolo unde doi oameni și un câine cutreierau partea asta de lume. Oamenii, ca să găsească Piatra, cea despre care am aflat de la o localnică, iar Bumbu ca să alerge de nebun în toate părțile și după orice mișca.Chiar și după iepurele sălbatic pe care l-am întâlnit, care, văzându-ne, a luat-o la fugă, țopâind, fluturându-și urechile lungi. Știi cum fugea Bumbu? La fel ca și iepurele. Țopăind. Și am uitat și de spini și de faptul că în loc să o luăm către sat, noi mergeam tot la deal, îndepărtându-ne, tot privindu-l, zâmbind larg, cât de la un deal la altul.

Și pentru că oricum nu știam încotro mergem, ne-am hotărât să o luăm înspre linia verde a unor pini, aflați la câteva sute de metri mai în jos, și care sigur ascunde ceva acolo. Nu de alta, dar e singurul loc din zonă unde sînt pini. O pată verde. Și, aproape întotdeauna, petele ăstea de culoare ascund câte ceva. Poate chiar Piatra pe care o căutam. Plus că Bumbu o luase deja într-acolo, oprindu-se des și uitându-se către noi, un fel de ”gata, v-am lăsat să mergeți aiurea destul. Acum, haideți după mine, că vă duc eu unde v-ați propus să ajungeți. Stați așa să pornesc morișca. Gata. Înainteee… !”

La Piatră.  Ba nu. Totuși, la Piatră

Am coborât dintre tufele cu spini și ne-am îndreptat către linia verde a pinilor, trecând de la iarba galben-sură, la pășunea verde, apoi urmând drumul, verde și el, către pini. De pe culme, dintre pini, privind sub picioarele noastre, peretele abrupt era un semn clar cum că acolo trebuie să ajungem, să coborâm de pe culmea pe care tocmai urcasem, și de unde se vedea satul, jos, în vale, acolo unde, de ce nu?, o să găsim și Piatra.

Ca să ajungem unde ne-am propus, a trebuit să facem un mic ocol, peretele deasupra căruia eram fiind chiar abrupt, vertical, așa că nici o șansă de coborât pe acolo. Am ocolit, ce era să facem? Și am ajuns în dreptul zidului de gresie, adică peretele cel abrupt de sub linia verde a pinilor, acolo unde, dacă tot am ajuns, ne-am pus să consemnăm. E adevărat, fără prea mare convingere. Plus că Bumbu nu era absolut deloc interesat de locul ăsta, chiar dacă o ditamai vizuină își căsca gura fix lângă noi, preferând să stea cu lăbuța stângă ridicată la vreo 20 de metri mai încolo.

Am mai spus, nu destinația e cea mai importantă, atunci când cutreier lumea, ci aventura în sine. Însă, așa, de dragul poveștii, atunci când ajung la ”destinație” consemnez ca atare. Ca și acum, în locul numit de localnici La Piatră. Totuși, chiar dacă tot îi dădeam în sus și în jos cum că am găsit locul cu pricina, de ce să fie numit locul ăsta ”La Piatră”? Că doar e un simplu perete de gresie.

Acuma, în mod normal, ar fi urmat calea de întoarcere, însă noi ne tot uitam în josul văii și ne spuneam că acolo ar trebui să mai fie ceva. De ce în josul văii? Poate pentru că pe acolo își făcea Bumbu de lucru, fluturându-și coada și țopăind ca un iepure. N-am coborât către vale, așa cum ne-am propus. În schimb, am urcat către vârful culmii, acolo de unde (la câteva zeci de metri mai încolo) coborâsem cu ceva minute în urmă. Și pe măsură ce urcam, am văzut cum niște movilițe deveneau tot mai mari, până când, ajunși lângă ele, au devenit bolovani uriași: ”Aha! Deci asta e Piatra!”

La Piatră, locul în care mai vin tinerii din sat la povești, vara (așa ni s-a spus), e un fel de conglomerat de bolovani, de mari dimensiuni, întinși pe o suprafață de vreo 50 de metri lungime, chiar pe vârful culmii cu pini, o culme mărginită de pante abrupte. Niște bolovani de toate formele, sculptați de timp și vânt, și care apar aici parcă de nicăieri. Iar asta pentru că zona nu e deloc una carstică, plus că pinii ăștia care ascund bolovanii sînt, și ei, ”străini” de zona în care eram, în jur fiind doar tufe cu spini (numai hainele noastre știu cât de multe și dese) și arbuști. Și păduri de foioase.

Am rămas acolo, la bolovani, mai puțin decât am fi vrut, dându-le ocolo ori urcându-ne pe ei și privind în depărtare.  Ora târzie pentru sfârșitul de noiembrie aduce întunericul începând cu ora 5 după-masă, iar drumul de întoarcere nu e unul pe care să vrei să-l faci pe întuneric, în primul rând pentru că, la ora asta, turmele de oi se întorc către locul de înnoptare, iar unde-s oi, sînt și câini. Mari și răi, că așa-i la români, câinele trebuie să fie rău, că dacă nu, nu-i bun. Bine, Bumbu e altceva, el aduce mai mult a sălbăticiune, una (paradoxal) cu drag de oameni. Lui nu-i păsa că vine noaptea, era mult prea ocupat cu datul din coadă, cu rolul de satelit în jurul nostru și cu personalizarea hainelor cu urme de lăbuțe. Nouă, da.

”Nu pe acolo, că e noroi. Hai pe aici, că putem traversa mai ușor”,

i-am spus Ginei, atunci când, pe drumul de întoarcere, am dat de o vale nu foarte largă, dar peste care nu prea aveam cum sări, așa că trebuia să o traversăm. Acuma, să nu credeți că i-am spus doar așa, chiar știam ce zic, mai ales că iarba verde din vale era semn că se poate trece. Și, ca urmare, i-am dat exemplu. Am pășit ușor, apoi am dat să trec. Doar am dat, pentru că m-am scufundat, rapid, până deasupra gleznei (și m-aș fi scufundat și mai mult dacă nu aș fi rămas nemișcat), în noroiul mirositor al văii. Am căscat ochii – și probabil și gura-, a mirare: ”Hă?”

Am ieșit de acolo remorcat, plin de noroi și cu aceeași expresie tâmpă a mirare-că-oare-ce-se-întâmplă care mi s-a întipărit pe față atunci când mă scufundam ca prostul, încercând să dau exemplu cum se face ca să treci valea.  Dar ce mai conta că eram plin de noroi mirositor? Bumbu era la fel de fericit, și, după ce m-a mai lins o dată pe unde a apucat, și-a continuat rolul de satelit, alergând, așa cum a făcut-o preț de vreo 4 ore, cât îl țineau puterile. Ne-am luat după el zâmbind, am ajuns la lacul de unde a început  toată aventura asta, apoi la mașină. Pardon, redacția mobilă.

Noi am plecat către casă. Bumbu a rămas să alerge peste dealuri, țopăind ca un iepure, fluturându-și coada, semn că aici, în lumea lui, să fii fericit nu e un deziderat, ci e viața de zi cu zi.