DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Archive for: March 2013

Schindler de Sălaj, Alexandru Cherecheş, a trecut în nefiinţă

alexandru-cherechesSingurul deţinător al distincţiei “Drept între popoare” din Şimleu Silvaniei, recunoscut de catre statul Israel, Alexandru Cherecheş, supranumit Schindler de Sălaj, a trecut în nefiinţă, ieri, dimineaţa, la  vârsta de 86 de ani. Înmormântarea va avea loc mâine, 14 martie, de la ora 13, la cimitirul ortodox din Şimleu Silvaniei.

La fel ca şi renumitul Oskar Schindler, care şi-a riscat viaţa pentru a salva peste o mie de evrei,  Alexandru Cherecheş  a ascuns, în urmă cu 69 de ani, trei fugari, scăpându-i de la o moarte sigură. În ultimii ani, bătrânul a mers, deseori, la Muzeul Holocaustului din Şimleu, Sălaj, pentru a le aminti vizitatorilor ororile celui de-al Doilea Război Mondial. „Am început prin a fi ucenic la un evreu din Şimleu care avea o prăvălie, după care am fost vânzător, iar apoi am ajuns gestionar. O viaţă am lucrat în comerţ. Acum sunt în pensie. Dar nu este zi în care să nu vin la muzeu, mai ales că sunt văduv”, povestea el celor care îşi făceau timp să îl asculte. Îşi amintea ca şi când ar fi fost ieri, de Lax, Adler şi Katz, cei trei evrei pe care, în urmă cu 69 de ani, a reuşit să-i salveze de la o moarte sigură. „Pe atunci aveam doar 17 ani. Era în 1944, atunci când toţi evreii au fost duşi la Ghetoul din Cehei”, îşi începea Alexandru Cherecheş povestea. „Eram la cinci kilometri de Şimleu Silvaniei, în apropiere de pădurea Bic. Mă duceam la bunicul meu, care avea acolo pădure şi livadă, când am auzit câinele lătrând. Atunci, am auzit că mă strigă cineva. Era un evreu cu barbă, care m-a întrebat dacă sunt român sau ungur. Când a aflat că sunt român, mi-a cerut să-i ajut. Atunci am văzut că sunt trei evrei, care se ascundeau, de frică să nu fie deportaţi. Mi-am anunţat  tatăl, fugit şi el de la Carei, acolo unde fusese dus la muncă forţată. Tatei i-a fost milă de ei şi i-a ajutat.  Mergeam cu mama în fiecare seară şi le duceam mâncare şi apă. Era tare periculos ce făceam, iar dacă eram descoperiţi, cu siguranţă eram împuşcaţi toţi. Am mers în fiecare noapte. Într-o zi, însă, cineva a aflat că în pădurea de la Bic se ascund evrei, iar ungurii au dat poruncă să fie încercuită zona. M-am speriat, aşa că am fugit acasă şi i-am povestit mamei, care a şi plecat cu ei, în acea noapte, pe jos, spre Ciucea, acolo unde era frontiera cu România”, îşi derula  Alexandru Cherecheş amintirile. Acolo l-a rugat pe un localnic să îi ajute pe tata şi pe cei trei evrei să fugă. Toţi au fost salvaţi, iar după război, doi dintre ei s-au reîntors la Şimleu şi i-au mulţumit lui Alexandru Cherecheş. „Când mă gândesc prin ce am trecut… Ne puteau împuşca pe toţi. Din fericire, nu s-a întâmplat o asemenea grozăvie. Dar acum, la vârsta mea, sunt cu inima împăcată că le-am putut salva viaţa”, încheia Alexandru Cherecheş.

Daniel Stejeran, directorul Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, a declarat că în anul 2009, la Şimleu Silvaniei, a avut loc ceremonia prin care lui Alexandru Cherecheş i s-a acordat, la fel ca şi lui Schindler, distincţia  de „Drept între popoare”, ceremonie organizată de Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, Ambasada Statului Israel în Romania, Prefectura Sălaj şi Primaria Simleu Silvaniei. În onoarea lui Alexandru Cherecheş, la Yad Vashem, în Israel, a fost dezvelită o placă comemorativă şi s-a plantat un măslin. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

ECOambasadorii CNS continuă campaniile de conştientizare

CAM00345Dacă până acum cavalerii Eco au derulat campanii de conștientizare legate de colectarea selectivă în școlile gimnaziale: Nr. 2 Sărmășag, ”Corneliu Coposu”, ”Mihai Eminescu”, ”Simion Bărnuțiu”, ”Gheorghe Lazăr”, în Liceul Reformat “WESSELENYI” , Liceul Sportiv ”Avram Iancu” și în Școala Postliceală Sanitară. Cu ocazia simulării examenului de bacalaureat din data de 12 martie, ei își vor continua activitatea împărțind elevilor fluturași care conțin informații legate de importanța mişcării în viața noastră.

În zilele de marți și joi, Ecoambasadorii Colegiului Național ”Silvania” vor derula alte campanii de conștientizare legate de importanța pădurilor, în școlile gimnaziale din Creaca și Jac și în Şcola gimnazială ”Gheorghe Lazăr”.
Din suprafața totală a județului Sălaj, care este de 386448 ha., 96000 ha. este reprezentată de păduri de molid, brad și pin amestecate de fag cu rășinoase (brad și molid), paduri de fag, paltin, frasin, ulm, gorun și stejar.
Și anul acesta, ca în fiecare an, ”Luna împăduririi” se va declanșa în data de 15 martie, județul nostru situându-se pe locul 28 între județele țării, privind deținerea de fond forestier.
Pe parcursul acestei întregi săptămâni, Ecoambasadorii Colegiului Național ”Silvania” organizează un concurs de colectare a hârtiei și cartonului, în care clasa din cadrul colegiului, care va aduna cea mai mare cantitate până vineri la ora 1200 , va fi premiată cu un tort „ Eco”.

 

Despre biodiversitate şi ecoeducaţie

Biodiversitatea descrie întreaga gamă a variabilităţii organismelor vii în cadrul unui complex ecologic şi nu numai. Biodiversitatea cuprinde diversitatea unui ecosistem şi diversitatea genetică a unei specii. Biodiversitatea, înţeleasă ca un complex de sisteme ecologice, exploatate prin metode clasice, este vulnerabilă la presiunea globalizării şi creşterii tendinţei de privatizare şi comercializare. Biodiversitatea înseamnă tot ceea ce este viu, toate formele de viaţă diferite din punct de vedere genetic şi ecosistemele corelate cu acestea, adică întreaga variabilitate biologică: gene, specii, habitate şi ecosisteme.

Deceniul 2011- 2020 a fost declarat Deceniul Biodiversităţii. Convenţia asupra biodiversităţii, elaborată la Rio de Janeiro în 1992, pune accent pe valoarea diversităţii biologice şi a componentelor acestora: ecologice, genetice, sociale şi economice, ştiinţifice, educativ culturale, recreative şi estetice. Convenţia recunoaşte printre altele că una dintre exigenţele pentru conservarea şi protejarea diversităţii biologice constă în cercetarea şi prevenirea factorilor cu impact distrugător asupra biodiversităţii.

La nivel naţional există o strategie de protejarea a biodiversităţi, dar, la rândul nostru, fiecare dintre noi suntem responsabili de acţiunile noastre, iar ca formatori putem face ceva mai mult: avem posibilitatea de a realiza ceva durabil, şi anume ecoeducaţie.

Calitatea mediului se reflectă direct în vieţile elevilor şi a familiilor lor. Dascălii (şi nu numai profesorii de biologie) pot – şi au obligaţia morală – să exercite un impact pe viaţă pozitiv asupra elevilor lor, introducând strategiile ecoeducaţiei în predare, pentru a-i ajuta să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile de cetăţeni, de a le da puterea să acţioneze şi să simtă că ei contează, clarificând legăturile dintre sănătatea individuală sau familială şi mediu, arătându-le legătura dintre veniturile personale şi mediu, şi trezindu-le interesul faţă de lumea naturală. Fiecare dintre noi putem oferi un exemplu de urmat, adoptând un comportament eco-responsabil pe parcursul vacanţelor, în viaţa de zi cu zi, în general. Eco-responsabilitatea reprezintă angajamentul pe care îl luăm la nivel individual şi de grup, pentru limitarea impactului negativ asupra mediului.

Reciclarea sticlei – un nou concept

reciclare-sticla-bocsareciclare-sticla-bocsa-1Ştim cu toţi propoziţia: “Sticle goale cumpărăm!” Aceste cuvinte strigate printre blocuri înainte de revoluţie şi puţin după aceea reprezintă azi un concept: reciclarea.

EcOprovocarea – competiţia naţională pe teme de mediu, la care participă şi Şcoala Bocşa – ne-a “provocat” din nou.  În urma unei campanii de conştientizare privind reciclarea sticlei, am demarat, nu foarte încrezătoare, un concurs, pe clase, legat de  colectarea sticlei. În primele zile am fost foarte dezamagită, deoarece nu prea a dat rezultate campania noastră, a ecOambasadorilor. Treptat, însă, au început să se vadă rezultatele. Cei mai harnici elevi ai Şcolii Bocşa – şi pe bună dreptate asta – au fost elevii clasei a V-a, care au reuşit să adune, în două săptămâni, peste 650 de kg de sticle. Cu mic cu mare, toţi elevii au participat la această activitate-concurs. În două săptămâni am reuşit să colectăm peste 1 tonă şi jumătate de sticlă. Fiind o activitate-concurs, primele trei locuri (clase) au fost premiate cu prăjituri, torturi şi suc. Suntem provocaţi din nou… suntem optimişti… nu vrem să ne pierdem din elanul pe care-l avem, aşa că… începem un alt concurs: colectarea cartonului.

Vreau să le mulţumesc tuturor voluntarilor care ne-au ajutat în această activitate şi sperăm că şi următoarea activitate  va avea… măcar, acelaşi succes!

Campanie de conştientizare şi târg de resurse la şcoala din Cristur

eco-cristurEcOambasadorii de la Şcoala Gimnazială “Vasile Breban” Crişeni au organizat, la şcoala din Cristur, o campanie de conştientizare cu tema “Apă curată – mediu sănătos” şi un târg de resurse. Activităţile au fost interesante şi reuşite deoarece, ca urmare a desfăşurării acestora, elevii din Cristur au adunat o cantitate apreciabilă de materiale reciclabile.

Activităţile diverse desfăşurate în cadrul competiţiei EcOprovocarea au devenit foarte atractive în rândul elevilor. Acest fapt este demonstrat de numărul  din ce în ce mai mare de elevi care participă la astfel de activităţi.

De la Peștera Buhii, spre adîncurile mucegăite ale Peşterii Împuțite

pestera_buhii_lupoaia_salaj__23_Țîncii de prin zona satelor Brusturi și Lupoaia sînt crescuți cu teama de a evita un loc anume de pe văile și pădurile care înconjoară localitățile. Este vorba de Peștera Buhii, o peșteră despre care bătrînii spun că ar fi locul în care sălășluiește ”necuratul”. Acu, termenul acesta este unul cu precădere folosit în limbajul preoțesc, dar chiar dacă ni s-ar fi spus că e dracul în persoană în peștera aia, tot am fi mers să-l căutăm. Se mai vorbește că, în urmă cu circa 120 de ani, cîțiva mineri au intrat în peștera cu pricina și nu au mai ieșit niciodată de acolo. Aceeași poveste se spune din gură în gură și despre un inginer din sat, cum că l-ar fi omorît curiozitatea, dat fiind că ultimul lucru care l-a făcut a fost să intre în peșteră. Însă, adevărul este că e imposibil de intrat în peștera respectivă, dacă nu ai echipament special pentru asta, și mă refer la cuie și șuruburi mari, pe care să le poți încastra, la modul sigur, în calcarul care se prăfuiește sub palmele tale. Oricum, stînd chiar și la baza peșterii, te ia cu amețeală, pentru că locul este la o înălțime destul de mare și trebuie să fii proptit bine în picioare, ca să nu îți iei zborul.

Sălașul bufnițelor

Indiferent că vii dinspre Brusturi ori Lupoaia, există un reper distinctiv, după care te poți orienta pentru peștera în cauză. Este vorba de un turn – un fel de coș de fum, despre care se zice că ar exista chiar de pe vremea celui de-al doilea Război Mondial. Privind de pe drumul principal Creaca – Românași, exact pe direcția turnului, poți vedea de la depărtare gura neagră în formă de triunghi a peșterii. Ea este chiar sub cea mai înaltă săritoare din zonă, o stîncă în formă de crenel, care se înalță peste văile împădurite.
Bătrînii spun că denumirea peșterii vine de la pădurile dese de aici, care ar fi sălașul bufnițelor. Cu toate că, vreme de cîteva ore, efectiv, am topografiat locul, din păcate nu ne-am întîlnit cu nici o buhă, deși tare ne-am fi dorit acest lucru.

pestera_buhii_lupoaia_salaj__26_Spre înălțimi!

Lanțul acesta, cunoscut și sub denumirea de Pietrele Lupoii, este deja cunoscut nouă și este atît de deosebit prin varietatea lui – pădurile dese alternînd cu stînci golașe dispuse parcă pe un peisaj selenar, încît chiar și gîndul la o asemenea escapadă ne umple de putere. Iar de asta avem nevoie, Călin e la a treia zi de post negru, după o gogoașă stricată, ce l-a făcut să voteze permanent cu Iorga, iar eu, după o noapte de condus pe drumul umed și înșelător spre aeroportul din Cluj.
E clar că niciunul dintre noi nu este apt complet pentru un exercițiu de forță, dar tocmai în asta constau provocările – să treci mereu și mereu peste limitele tale. Luăm, deci, cu asalt povîrnișul abrupt – sînt cam 150 de metri de urcat pînă la peșteră, dar extenuarea își spune rapid cuvîntul. Suflăm din ce în ce mai greu, iar terenul este accidentat de văi adînci, pe care mereu trebuie să le ocolești. Ne ia cam o jumătate de oră lupta cu panta, dar culmile golașe la baza cărora am ajuns ne spulberă orice oboseală: nisip fin, cum s-a erodat calcarul, ziduri semețe, pe care sînt dispuse, ici colo, inexplicabil, niște mesteceni ce seamănă mai degrabă cu niște tufe. Înconjurăm cu grijă baza stîncii, totul se năruie sub pașii noștri, iar gura peșterii Buhii apare deasupra noastră, neagră și amenințătoare.

pestera_buhii_lupoaia_salaj__37_Necuratul care nu ne vrea

Acum, poate toate încercările noastre de a ajunge în peșteră par stupide pentru majoritatea unora. Am luat zidul cu asalt, de-a dreptul, dar bucăți mari de calcar s-au prăbușit chiar și la atingerea noastră. Am încercat și din lateral, același rezultat. Cam 7 metri ar fi de urcat pînă la gura peșterii, dar pe lîngă faptul că e foarte sfărîmiciosă gresia, mai face și burți, peste care efectiv nu ai cum să treci, dacă nu ești ancorat. Iar noi sîntem deja la o înălțime apreciabilă, deci orice mișcare greșită ne-ar arunca în golul de câteva zeci de metri adîncime. Avînd la noi corzi, ne-am gîndit să rupem gura peșterii de sus, de pe coardă, balansîndu-ne din gol, dar stînca e atît de goală, încît nu găsim nici măcar un punct solid de care să legăm coarda. Senzația amară de eșec e doar în parte spulberată de cucerirea piscului, pe care ne așezăm privind în gol, după o altă tură istovitoare de înconjurare a zidului, pentru găsirea unui loc de acces spre culme.
În orice caz, zona e atît de ciudată, încît hotărîm s-o cartografiem, mai ales că vedem peste tot locuri presărate cu ziduri ca niște cazemate. Mai e nevoie să spun că am coborît și urcat tot povîrnișul de vreo 4 ori? Și că l-am luat și pe latul și în zig-zag? După care am ajuns înapoi la gura peșterii Buhii, istoviți, cu privirile rătăcite, aruncînd în gol pietre, ca niște copii supărați cărora li s-a luat jucăria preferată.

pestera_buhii_lupoaia_salaj__31_Și, totuși, Peștera Împuțită

Călin era chiar pe creștetul turnului sub care era gaura Buhii, iar eu sub el, cam cu vreo 10 metri, cînd îmi vine ideea să o luăm spre inima pădurii, spre interior, unde, din depărtare văzusem o piatră enormă, roșie, ce semăna cu o cască de război.
Așa că începem, pas cu pas – pentru că mișcările le poți face doar pe cantul bocancului, să înaintăm pe un fel de brînă improvizată spre interiorul zonei, neluînd în seamă hăurile de sub noi. Piatra roșie sub formă de cască este într-adevăr impresionantă, dar atît. În timp ce Călin încearcă să găsească poziții cît mai favorabile de a fotografia zona, eu o iau şi mai mult spre interior, descoperind o grămadă de găuri în stînci, care, cele mai multe, sînt doar culcușuri de animale.
Ajung, în cele din urmă, la o gaură mică, cît un horn, în apropierea căreia mă cuprinde instantaneu o stare neplăcută. Ajunge și Călin lîngă mine și se pune pe burtă să intre în negura hrubii. Cum pune lanterna în față, îl aud exclamînd că e un adevărat tunel în fața lui. I-au mai rămas doar tălpile picioarelor afară, restul corpului deja i-a dispărut în hornul strîmt. Atunci îmi dau seama ce e în neregulă: putoarea mucegăită ce venea din interiorul găurii, un iz atît de neplăcut, încît mi se face greață instantaneu. Între timp, Călin dispare în hornul strîmt și degeaba strig după el, nu mai primesc nici un răspuns. Chestiile astea pot fi periculoase, inconștiența te poate lovi instantaneu, deci, deși chiar nu am avut de gînd să intru, îmi arunc rapid rucsacul din spate, închid toate fermoarele de pe mine, mă arunc pe burtă și încept să ma tîrăsc spre interiorul găurii împuțite. Curios, singurul lucru ce îmi vine în minte, chiar nu are nici o legătură cu situația actuală: mi-am amintit de locotenentul din armată, sadic rău, care urla la noi: ”tîrîți-vă pe burtă, porcilor, prin noroaiele patriei!”.

pestera_buhii_lupoaia_salaj__29_Nișa cu arbori din adîncuri

Tot nu-l văd, încă, pe Călin, iar senzația de incomoditate mi se accentuează enorm. Treptat, după cîțiva metri de tîrît, tavanul hornului începe să se înalțe, putînd să mă ridic, la început, în genunchi, iar, mai apoi, chiar în picioare, cînd ajung la un fel de aulă interioară. Călin e acolo și se uită tăcut spre tavanul care, luminat, strălucește, parcă ar fi presărat cu pietre de mină. Dar e doar reflexia luminii lanternei pe o chestie umedă și cleioasă de pe piatră, parcă am fi în interiorul esofagului unui animal mare. În dreapta noastră se deschide o nișă, cît să te poți alungi pe spate, e ca un cavou de gresie, de mărimea unei camere, iar între plafon și partea de jos observăm cîteva trunchiuri de copac, care parcă ar susține tavanul. Dar, chiar nu are nici o logică, ar trebui să fie, în partea de sus, scînduri de susținere, ceea ce nu există. Și totul pare foarte natural, în nenatural, parcă ar fi crescut o pădure în interiorul atît de grețos al lințoliului calcaros. Ici-colo dăm peste niște desene minuscule ciudate, pe ziduri, dar nu desene de alea făcute de retardații care-și lasă urma peste tot: forme ciudate de om, pătrățoase și ceva ce arată a petale de flori. Mirosul e din ce în ce mai greu, și sînt sigur că e și ceva sulf prin aer. Pereții cavoului sunt presăraţi de filoane de cărbune și de alte minerale, pe care nu le cunoaștem. Continuăm să înaintăm, cu precauție, spre adînc, cînd, după cîteva zeci de metri, galeria se închide, dar nu natural, ci văzîndu-se clar urmele unei surpări. Facem drumul înapoi, în tăcere, spre hornul de intrare, probabil că locul e atît de instabil, încît oricînd am putea fi îngropați de vii. Culmea, pe galeria strîmtă de la intrare, dăm peste niște ciuperci ciudate, mucegăite, dar care se par că mai trăiesc. Încercăm, pe cît posibil, să evităm să ne frecăm de pereții cleioși, ca acoperiți de muci fosforescenți, și ne tîrîm spre exterior.
Ajunși la aer, mă lovește o cruntă durere de cap, ce îmi pulsează în craniu. Și Călin are privirile rătăcite. Culmea, vremea pînă atunci călduță și cu raze de soare se strică și se aud tunete. De unde pînă unde tunete în februarie?
Ne adunăm echipamentul și ne pregătim de coborîre. Acum, cu puterile sfîrșite, e și mai dificil. Pașii sînt greoi, întrerupți de alunecări pe panta acoperită de frunze, care e ca un derdeluș. Dar, am scăpat și de data asta!

După două zile…

Călin Solo – ăst om e ceva neam cu Han Solo, tînăr şi neliniştit din fire, s-a întors, pîş-pîş, la peştera cu pricina, profitînd de faptul că nu era pe lîngă el conştiinţa sa, adică eu, care să-l tragă mereu de haine în situaţiile în care nu merită riscat. Cică doar a vrut să vadă de ce scule are nevoie ca să intre în peşteră, şi atîta s-a tot coit el şi s-a uitat, pînă a reuşit să urce cîţiva metri, suficient cît să arunce o privire în peşteră. Acu, el zice că e doar o grotă, la dreapta se închide perfect, dar la stînga ar fi urmele unei surpări, astupate de un bolovan mare. La intrare e un adevărat covor de buburuze moarte. Aşadar, în cazul în care în acea peşteră au intrat oameni, chiar şi în urmă cu peste 100 de ani, locul a devenit, în timp, un enorm cavou natural de gresie. La urma urmei, dacă stau să mă gîndesc, e chiar fain!

Circuitul apei potabile în Sălaj: Vârşolţ-Ciucea-Gilău-Vârşolţ

fantana-arteziana-zalau (1)…Ca un făcut, azi dimineaţă, cînd m-am apucat să lucrez la materialul ăsta, la Jibou se luase apa (miercuri, 27 februarie, pentru cei care ar crede că dau acest amănunt, doar ca să dau culoare materialului). Cînd a venit, furibundă prin robinete, era de o culoare maronie şi împuţită.

Bidonieri am fost, bidonieri sîntem încă

Ai fi crezut că, după atîţia ani de campanii politice, în care apa potabilă se folosea ca argument forte pentru atragerea voturilor maselor, s-ar fi ajuns la oareşce îmbunătăţiri în sistem. Başca toţi banii băgaţi în reabilitarea reţelelor de apă şi pentru îmbunătăţirea potabilităţii apei de la Vârşolţ. Dar, nimic nu s-a schimbat: zălăuanii pot fi văzuţi şi azi, la Tip Top, sau la cişmelele din centru, la curgătoarea din faţa Prefecturii, la Astralis sau pe Crasnei, sau pe Sărmaş, ba chiar şi pe Meseş, stînd la cozi, tăcuţi, cu bidoanele după ei. Iar asta, indiferent de ora din zi sau noapte, ei stau cuminţi să le vină rîndul la cişmea, şi durează al dracu’ de mult, dat fiind că fiecare vine cu mai multe bidoane de 5 litri.
Singurul lucru care s-a schimbat e doar apariţia plăcuţelor la cişmele, pe care scrie, de obicei, că apa de acolo are amoniacul peste limită, în rest se poate bea. Nu contează, bidonierii stau şi îşi aşteaptă resemnaţi rîndul la ţeavă, plimbîndu-se apoi cu bidoanele prin oraş – o imagine care, după atîta timp, ar putea să reprezinte deja un brand al municipiului.
Cu siguranţă, ştiţi cu toţii încercările oficialităţilor de a rezolva penibila situaţie din oraş, dar, probabil, nu ştiţi că, şi în prezent, ideea unei noi aducţiuni de apă este doar la stadiul de vis.
Totul a început prin anii 90, cu ideea aducţiunii de la Ciucea.

Ciucea – de-acu, istorie

Ideea aducţiunii apei de la Ciucea – Crişul Repede a apărut prin 1994, moment în care a fost înfiinţată şi SC Gospodărie Comunală SA – regia judeţeană de apă, societate născută din fisiunea fostei Publiserv SA, pe atunci regia municipală de apă. De fapt, Gospodărie Comunală SA a luat fiinţă tocmai pentru a rezolva problema aducţiunii de apă de la Ciucea. Timp de mai mulţi ani, regia judeţeană a tot tatonat terenul prin proiecte de fezabilitate, venind, în cele din urmă, cu un calcul estimativ pentru aducţiunea de la Ciucea, în valoare de circa 38 de milioane euro. Odată cu primii paşi făcuţi în acest sens, s-a trecut la identificarea unor posibile surse de finanţare. Astfel, în 1998, au fost stabilite contacte cu consorţiul Lemna International IMC, cu Eximbank USA şi cu Lionesse Degressau, dar pe fir a intrat şi o firmă franco – ungară. Deoarece prea multe firme se băteau pentru finanţare, iar ofertele efectiv curgeau, BRD a propus realizarea unei grile comune pentru toţi ofertanţii. Astfel, în 2000, s-a ajuns la o înţelegere între Eximbank România şi Eximbank Ungaria, acordîndu-se, în principiu, primirea şi rambursarea creditului necesar realizării proiectului, dar, culmea, prin credit acordat guvernului maghiar, care să vireze banii celui român. În cele din urmă, totul s-a năruit, din cauza garanţiilor guvernamentale cerute, situaţie cu care guvernul român nu a fost de acord.
Spre sfîrşitul istoriei aducţiunii de la Ciucea s-a mai încercat şi o soluţie pe linia finanţării alocate de UE reconstrucţiei ţărilor afectate de războiul din fosta Iugoslavie, însă şi această posibilitate a fost abandonată.
Acum, la 10 ani de cînd proiectul aducţiunii apei de la Ciucea a picat, iar orgoliile s-au mai estompat, se ştie că politicul a fost unul din motivele de abandon. Proiectul Ciucea era “copilul” CDR-ului şi se ştie că pe atunci, la judeţ aveam o conducere de coaliţie PNŢCD-UDMR. Pe de altă parte, aducţiunea de la Ciucea ar fi rezolvat doar problema Zalăului, în timp ce celelalte oraşe din judeţ au şi ele mari probleme în asigurarea necesarului de apă potabilă locuitorilor.
Vicepreşedintele Consiliului Judeţean Sălaj, Csoka Tiberiu, implicat pe atunci în proiect pe filiera UDMR – ce sprijinea proiectul, îşi aminteşte că pe toată povestea “Ciucea” au fost cheltuiţi circa 5 miliarde de lei – bani de atunci, pe planuri şi proiecte de fezabilitate, încercîndu-se realizarea proiectului pe un parteneriat public-privat.

Aducţiunea de la Gilău, 10 ani de istorie, tot la stadiul de “dacă”

Schimbîndu-se conducerea judeţului de la CDR la PSD, socialiştii au luat, din nou, în braţe problema apei, venind cu ideea realizării unei aducţiuni de la lacul de acumulare Gilău – Cluj, un proiect ce ar asigura apa potabilă pentru toate oraşele din judeţ, cît şi pentru satele care ar fi în traseul conductei. Oricum, teoretic, s-a luat în considerare realizarea unor bucle, prin care să se asigure alimentarea cu apă pentru tot Sălajul, avînd în vedere că judeţul Cluj are, de ani buni, surplus.
Chiar pentru început, e interesant de menţionat faptul că, în 2002, guvernul Năstase a scos o hotărîre – HG 1315/20.11.2002, privind realizarea obiectivului de investiţiii “Alimentare cu apă a localităţilor Zalău, Şimleu Silvaniei, Jibou şi Cehu Silvaniei din sursa Gilău-Cluj, prin parteneriat public-privat. Deci, startul ar fi fost bun, însă, acum, la peste 10 ani de la această Hotărîre, batem şi acum pasul pe loc.
Trebuie, neapărat, să amintim şi SAMTID-ul de reabilitare a canalizării şi reţelelor de apă, un program ce a demarat prin 2005, pas ce a dus la apariţia Asociaţiei de Dezvoltare a Infrastructurii Locale şi a Companiei de Apă Someş – Cluj, pentru că finanţarea era una regională, deci nu se putea realiza doar cu forţe proprii. Şi, de acest pas era nevoie, pentru că, înainte de a realiza o aducţiune de proporţii, e nevoie, mai întîi, de rezolvarea problemelor legate de conducte vechi şi pierderi de apă.
Prima consultanţă pentru proiectul Gilău a apărut în 2006, realizată de consorţiul firmelor MVV Consulting şi SHER Ingenieurs Conseils. Să ne amintim, era înainte de aderare, iar finanţarea mergea pe ideea fondurilor de coeziune.
În 2007, am început să avem deja cifre clare pentru realizarea proiectului, şi anume 130 de miliarde de euro, pentru proiectul regional Cluj-Sălaj, din care Sălajului i-ar fi revenit suma de 65 de miliarde. A apărut şi ideea de investitori, respectiv Inframan Austria – pentru partea de masterplan, şi Consilier Construct Bucureşti, pentru studiul de fezabilitate. Toate păreau roz şi cu un început spre bine, însă, în 2007, ministrul Sulfina Barbu, a închis gura sălăjenilor, cu sentinţa că proiectul este imatur pentru fondurile structurale şi că discuţiile cu privire la aducţiune se vor putea relua prin 2013.

2013, prezent

Dacă prin 2002, pentru realizarea aducţiunii de apă de la Gilău se vehicula o sumă de 42 miliarde de euro, acum, costurile s-ar ridica la 80 de miliarde.
Vicepreşedintele Csoka ne spune că există un masterplan pentru proiect, dar e acelaşi cu cel din urmă cu 6 ani, iar acesta va trebui revizuit. Pe baza acestuia, va trebui revizuit şi studiul de fezabilitate, iar doar apoi vom putea vorbi de un proiect de execuţie. Revizuirile în cauză ar consta chiar în buclele de care vorbeam mai sus, pentru a da posibilitatea tuturor localităţilor de pe Valea Someşului, Valea Crasnei etc de a se racorda la magistrală. Partea bună este, din cele zise de vice, că judeţul nu a cheltuit, pînă acum, nici un ban pentru aceste planuri şi nici nu va cheltui, dat fiind că totul a fost asigurat de Ministerul Dezvoltării şi Finanţelor (circa 300 de milioane euro ). Partea proastă e că proiectul este depus spre finanţare POS Mediu şi, deşi ar fi cuprins în bugetul 2015-2020, există probleme, atît pe partea europeană, cît şi bîlbîieli pe partea română. “Cînd va exista un buget european pe perioada amintită, fiecărei ţări li se vor împărţi bani pe axe, după care se va depune proiectul spre aprobare, iar în cazul în care cîştigăm, vom avea finanţarea necesară”, spune vicele Csoka.
Politicul este însă cel ce ne va îngropa toate speranţele. Preşedintele CJS, Tiberiu Marc, spune că proiectul Gilău ar fi prezent, atît în scenariile optimiste de realizare, cît şi în cele moderate ori chiar pesimiste. “Decizia de finanţare se va putea lua doar după ce vor fi cunoscute sumele alocate României pentru POS Mediu, ceea ce ar putea fi undeva pe la sfîrşitul anului 2013”, a declarat Marc. Singura problemă este că România nu are, în acest moment, negociată nici o sumă pentru POS Mediu, deci, la ora actuală, este chiar improbabilă primirea unei finanţări sectoriale pe mediu.

Rămîne cum am stabilit: adică n-am stabilit nimic

Parcă nici nu e bine să îţi faci iluzii în privinţa realizării, vreodată, a aducţiunii Gilău. Ori, dacă asta nu se va concretiza, ce rost mai are regionala Companiei de Apă Someş – Cluj? În condiţiile în care apa de la robinete este aşa cum este, tratată în fel şi chip cu tot tabelul lui Mendeleev, este chiar ciudat să plătim pentru ea, ca şi cum din robinete ar curge apă Perrier. Oraşele sînt cum sînt, situaţia nu poate fi schimbată, deşi şi aici oamenii umblă pe la cişmele sau pe la fîntînile celor care locuiesc pe la case. În schimb, sătenii nu sînt deloc bucuroşi de posibilitatea de a fi conectaţi la o reţea publică de apă. Majoritatea satelor au rezolvat problema prin aducţiuni proprii, artizanale, ori oamenii au fîntîni. Acolo nici nu se concepe să plăteşti mii de lei pe apa care îţi vine, la urma urmei, gratis la robinet. Aşadar, ar fi mai bine să stăm cu ochii pe Vârşolţ şi la încălzirea globală.

Poveste cu un ceteraş din satul sălăjean: Atunci era mai frumos

rodina-iulian-balan (1)M-am întâlnit cu Iulian Rodina, bădiucu Iulian, cum îi zic cei de acolo, în casa mătuşii mele din Bălan. Mă aştepta să ajung să stăm la o vorbă de ceva vreme, mai ales că îi trimisesem vorbă că vin, să-mi spună despre viaţa de ceteraş de acum jumătate de secol, dar n-a fost să fie, până acum. A intrat zâmbind, deşi problemele de sănătate nu-i dau pace, şi şi-a păstrat zâmbetul pe parcursul întregii întâlniri.

Ajuns acasă, m-am tot gândit la modul în care să scriu articolul de faţă, însă nimic nu părea destul de bun ca să reuşească să transpună în cuvinte incursiunea mea în povestea frumoasă din trecut, aşa că m-am decis să redau, pe cât posibil, discuţia cu bădiucul Iulian aşa cum a decurs, fără cosmetizare, fără construcţii cu pretenţii de scriitor, simplă, la fel ca omul simplu şi direct de la ţară.

Carul cu şase boi, braiciul şi gordona

“Tata ne-o învăţat să cântăm de mici. Noi am fost patru fraţi, două fete şi doi feciori. Şi de-atuncea am rămas cu muzica. Am învăţat să cânt pe o vioară făcută de tata şi frate-meu mai mare, din lemnul de prin curte. Înainte, când eram noi mai tineri, nunţile se făceau cu boi, adică şase boi trăgeau un car, tăţi aşe frumoşi, şi aveau o pană faină, cu mărjele, înaintea boilor, la jug. Şi caru era îmbrăcat cu perini, şi-acolo sta mireasa cu mirele şi cu naşii. Şi erau câte două care din alea. Feciorii înaintea carelor, tăţi cântând, muzica nainte. Şi-aşe merea nunta. Starostele era cel care chema la nuntă şi făcea invităţii. De la Crăciun şi până-n postul Paştelui aveam 12 – 14 nunţi, care se făceau numa’ duminica, după ieşitul bisericii, câteodată şi joia, în zi de lucru, că aşa era lumea atunci. Şi la dans merea fecioru şi-o poftea pe fată, şi numa aşe mereau şi dansau împreună. Io cântam la braici, adică un fel de vioară, adică o vioară mai mare un pic ca vioara, care avea un ton ca la un acordeon, care se auzea tare frumos, toate notele, cu care îl companiam pe frate-meu, care era viorist, iar unchiul dumitale era cu basul, cânta la gordonă, un instrument mare cât o uşă, şi-aşe cânta de-o ajuns specialist, când bătea pe basul acela, când îl auzeau, toţi săreau şi jucau când începeam nişte jocuri de-aiestea mai iuţi. Şi cântam ce ne cereau oamenii, că le ştiam cam pe tăte. Şi le cântam şi la ureche, piano, aşe, cu vioara, şi ceialalţi companiau frumos, şi-ţi puneau bani în arc şi petreceam. Nu era atâta gălăjie ca acuma, era o muzică mai plăcută. Şi o nuntă ţinea o zi şi o noapte, două zile, trei zile. Şi cântam tot timpul. Da eram obişnuiţi. Cât somn mai dormeam şi când cântam, că ştiem pe de rost cum să margă dejetele. Da’ sâmbăta nu se făceau nunţi, că sâmbătă noaptea nu era voie. Şi dacă era ceva sărbătoare sâmbăta, şi noi ne cântam la horă sau undeva, când o sfinţit soarele, cătă casă.”

Colectivizarea, începutul sfârşitului

“Cântam vara şi la clăci, unde aveam nişte pământuri, unde erau şi câte 40 de săpaşi, feciori şi fete, care ne erau datori, la muzicanţi, cu câte o zi de clacă. Am mers cu viorile acolo, mai trăgeam câte-o postată, apoi noi cântam, iar oamenii mai jucau câte-un joc. Toată ziua era ca o petrecere, râsuri, săpam, apoi seara îi duceam pe oameni acasă şi le cântam toată noaptea, până dimineaţa, în ceie zi. Apoi, iarna, mai primeam câte o cofă de mălai, cum ar fi, adică, a patra parte din dică, adică vreo cinci kile ne dădeau fiecare. Dar părinţii nu ne lăsau să luăm nimic acasă, că noi mai aveam bucate, dar noi, că eram băieţi, copii aşe, tot am adunat şi am avut şi o valiză de bani, pe care i-am strâns, da’ tocmai atunci o venit de s-or schimbat banii, şi n-am mai avut ce face cu banii, că nu se schimbau decât câţiva lei, aşa că i-am aprins… Şi-apoi, când mama dumitale era la liceu, noi numa’ cu şcoală, ne învăţa şi din ăstea, domneşti, cum le ziceam noi, valsuri, tangouri, tăt felul din ăstea. Şi mai erau muzicanţi, da’ nu ca noi, că ne tot cânta mama dumitale, şi ne zicea ce şi cum şi-apoi ne învăţa, şi tot des făceam petreceri cu tineretul. 30 de ani am cântat, şi după aceea o venit colectivul şi ne-o luat pământul, ne-o luat tot şi ne-or băgat în colectiv. Şi ne-am dus de acasă, care cum am putut, pe şantiere, şi de acolo ne trimiteau la sonde, de unde veneam o dată pe lună acasă. Da’ când ne pontam şi duminica, stăteam şi mai mult acasă. Şi ne dădeau arvune că să le cântăm la nuntă, şi-apoi n-am putut veni la toţi, şi s-or mai supărat, da’ noi n-am putut lipsi de la muncă. Apoi m-or chemat de diac la biserică, şi, de 25, 26 de ani, îs diac la biserică.”

gordona-balan (1)O săptămână pentru o vioară

“Era un bătrân de la Chechiş, muzicant mare, care o cântat şi la radio, care avea o sculă din aia tare bună, scumpă, şi n-o vrut să o deie la nimeni, şi care m-a chemat să mă duc să-l companiez o săptămână, că-mi dă mie scula, şi-apoi m-am dus, şi o săptămână n-am mai venit acasă. De la bal meream de la nuntă, de la nuntă meream la clacă, de la cela, la o petrecere, şi, după o săptămână, mi-o zis ‘No, îi al tău aiesta’. Nu mi-o dat nici un ban, m-am dus numa’ pentru scula aceie, care era minunată. Şi cântam din gură şi mă companiam cu vioara aceie, cântări frumoase: ‘Marioară un te duci, numa-n sună şi-n opinci, aşa sprintenă, uşoară, parca-i fi o căprioară. Mă duc bade la izvor, să ieu apă-n ist ulcior, să mă spăl să fiu măi-măi şi mai dragă la flăcăi. Marioară n-a fi bine, dă-te-n dragoste cu mine. Nu pot bade, colo-n vale, ieşe bădiţa în cale, şi-a fi vai şi-amar de tine, de-ai pune mâna pe mine’… Păcat de vioara ceie, câţi m-or cercat de ea, câţi mi-or cerut, că unde-i scula aceea, că ‘Măi, ţi-o înveleam de bani,’ mi-o zis unu, da o am dat numa aşe. ‘Luaţi-o şi duceţi-vă,’ le-am zis. Am cântat vo trizăci de ani. Da m-am lăsat. O trecut de-acu astea lumeşti.”

Cândva, grădina raiului

“Aicea, la noi, la nunţi se îmbrăcau cum era la noi portu, adică cioarici din lână, aşe frumoşi, cu suman, cu de-aiestea, cu căciulă. Şi erau încălţaţi cu bocanci, cizme, mulţi erau cu opinci, da aşe de frumoşi erau încălţaţi cu opinci, cu obiele albe. Da atunci o fost mai frumos. Mare diferenţă. Şi tinerii erau cuminţi. Dacă mereau la nuntă şi n-o fost mă-sa şi tată-su cu ei acolo, când s-o făcut sară, or mers acasă. N-are voie să fie pe drum. Aşe era, un pic de rânduială. Nu era lumea morgorită aşe, erau liniştiţi, se iubeau oamenii, poporul, era altăcum. Tare frumos era. Sara, bătrânii cântau, noi împleteam şfagă de pălării de paie, femeile torceau frumos, cântau în şezătoare. Pă câmp – toată vara erai la câmp, se cânta, se auzea pe toate dealurile, oriunde ai mers, pământul era roditor. Gândeai că-i grădina raiului. Amu îs numa’ spini şi pălămidă. Numa la noi la păşune erau 60 de părechi de boi care urlau de numa sunau pădurile. La altă păşune, cătă Unguraşi (n.r. Românaşi) pe păşune erau câte 1500 de bivoliţe cu lapte. Da era rău de bani, că nu aveam nici un oraş aproape. Şi-apăi sta omu să ouă găina, să-şi ia ţigări. Că lua de-un ou ţigări pe tătă ziua. Acuma au oamenii bani, da dejaba. Ţi-i mai mare cela la aiştia care suntem bătrâni şi-am apucat vremurile acelea, înainte. Ce se întâmplă astăzi, ei, Doamne… ”

După ce şi-a terminat povestea, s-a ridicat încet, m-a salutat cu acelaşi zâmbet cu care venise, apoi a plecat, luându-şi cu el cei 84 de ani încărcaţi de amintiri, amintiri în care ceteraşul de altădată încă mai cântă, plin de viaţă, la braici.

Bibiloteca Judeţeană, dincolo de rafturile cu cărţi

biblioteca-salaj-1Îmi aduc aminte de perioada copilăriei, când începea vacanţa de vară, chiar din prima zi, mergeam la bibliotecă, de unde luam cât de multe cărţi aveam voie, apoi alegeam una, urcam în nucul din spatele blocului şi mă cufundam în lumea cărţii. Au trecut ani, iar în ultimul timp, pentru că tot primesc cărţi în dar, n-am mai trecut pragul bibliotecii de ceva vreme, aşa că mi-am spus că ar fi vremea să văd dacă mai există activitate la bibliotecă, mai ales acum, de când internetul e “la putere”. Şi, spre marea mea surpriză, nu numai că lumea trece pragul bibliotecii, dar biblioteca, aşa cum e acum, “nu e doar locul acela cu cărţi, cum era pe vremuri, unde lumea vine şi împrumută cărţi, înseamnă mult mai mult,” aşa cum a ţinut să sublinieze Florica Pop, managerul unităţii, cea care m-a pus la curent cu situaţia şi activităţile desfăşurate în Biblioteca Judeţeană Sălaj.

Spaţiul, prioritatea numărul unu

Cea mai mare problemă a Bibliotecii Judeţene e lipsa spaţiului unde să se poată desfăşura activitatea, aşa cum ar fi normal pentru o astfel de instituţie. În ludotecă încap vreo 15 copii, sala de lectură e neîncăpătoare, secţia împrumuturi pentru adulţi e în chirie de şapte ani, în altă parte a oraşului, iar asta nu face decât să pună piedici activităţilor organizate de personalul bibliotecii. Oricum, cei care pot să facă ceva în privinţa asta, respectiv Consiliul Judeţean şi Primăria, par a nu fi interesaţi de sprijinirea culturii, iar asta sună bizar avându-se în vedere că în unele ramuri sportive se investesc o grămadă de bani. Da, e bine că se investeşte în sport, dar totuşi, e nevoie de o strategie de dezvoltare a oraşului, cultura şi educaţia ar trebui să fie pe primul loc, pentru că de aici începe totul. Iar soluţii ar fi, fosta clădire a CMJ-ului putând cu uşurinţă să acopere nevoia de spaţiu a bibliotecii. Ar mai fi şi clădirea Transilvania, care e în renovare de mulţi ani deja, şi care poate fi şi ea o soluţie, asta dacă, între timp, nu vor intra pe fir şi alte interese, cum au mai fost şi până acum.
O altă problemă care afectează direct bunul mers al lucrurilor e lipsa de personal. “Avem în minus 12 posturi, toate de bibliotecari. Este destul de greu, mai ales că la noi se lucrează în două ture. Norocul e că suntem un colectiv unit, şi aşa vrem să rămânem, entuziasmul fiind cel care ne duce înainte şi, mai ales, mulţumirile care vin de la oamenii pe care i-am ajutat. Şi vine atâta lume, vin atâţia copii şi ne e milă că nu avem unde lucra cu ei. Şi degeaba tot faci şi accesezi tot felul de fonduri pentru dotare, dacă nu ai unde să pui lucrurile respective.”
Paradoxal, deşi Sălajul e primul judeţ din ţară care a reuşit să aibă toate bibliotecile deschise, şi singurul judeţ care a reuşit să-şi modernizeze bibliotecile prin tot felul de proiecte, e printre ultimele când vine vorba de spaţiu. Spune asta ceva?

florica-pop“Sprijin pentru viaţă”

În jur de 60 de copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate participă la activităţile “after school” organizate de Biblioteca Judeţeană, iar tinerii care au nevoie de sprijin în elaborarea lucrărilor de licenţă trec şi ei des pragul bibliotecii, fiindcă aici găsesc sprijin şi înţelegere, chiar consiliere atunci când e cazul, mulţi dintre ei participând activ în clubul bibliovoluntarilor, activitate organizată de Bibliotecă. “Grupul s-a constituit printr-un proiect inedit pe ţară, am dorit să avem pe lângă biblioteci un grup de tineri care să poată ajuta oamenii care au nevoie, într-un moment sau altul, de sprijin. Avem puncte de lucru peste tot – la Clubul pensionarilor, Centrul pentru recuperare ‘Acasă’, Centrul ‘Tinereţe fără bătrâneţe’. Neavând noi spaţiu, am găsit înţelegere la conducătorii altor instituţii, care ne-au oferit spaţiu acolo pentru activităţile noastre, spaţii pe care, prin diferite programe accesate de noi, le-am dotat cu aparatură modernă – laptopuri, videoproiectoare etc. Avem cursuri permanent, cu toate categoriile de public, chiar şi cu profesori, educatori sau învăţători, care au nevoie de îndrumare în elaborarea materialelor didactice. Avem colegi pregătiţi în foarte multe domenii, şi suntem solicitaţi foarte mult să mergem în şcoli, lucru pe care îl facem ori de câte ori este nevoie.”
Şi ca să se aducă mereu un suflu proaspăt, îmi spune Florica Pop, în fiecare an se organizează activităţi noi, de genul “Pocalul cunoaşterii” – pentru cei care vor să descopere, “Degetele magice” – pentru cei cu talent în arta plastică, “Bibliovacanţa” – în fiecare zi de vacanţă o activitate nouă, pentru fiecare, “Festivalul poeziei” etc. Ceea ce m-a surprins, însă, mai tare, din câte mi s-au spus, e că se face ceva pentru a schimba modul tâmp de a fi al tinerilor, care, unii dintre ei, de cele mai multe ori nici măcar nu ştiu să vorbească corect şi care atunci când deschid gura pur şi simplu poluează sonor, tineri cărora li se mai dă, astfel, o şansă. Iar asta ar trebui apreciat, indiferent de cine e cel care face asta. “Mergem foarte mult atât pe dezvoltarea aptitudinilor, cât şi pe creaţia literară. Avem chiar şi o trupă de teatru. Dar nu atât spectacolul contează, cât ideea de a-i lăsa pe cei tineri să se dezvolte, să ştie cum să se exprime, şi chiar am constatat că tinerii care au venit la noi şi au lucrat cu noi la teatru sunt mai dezinvolţi, şi nu doar că vorbesc mult mai degajat, dar vorbesc corect… Încercăm să vedem ce putem face şi în afara bibliotecii, pentru oamenii nevoiaşi de la ţară, pentru cei din cartierele mărginaşe ale Zalăului, pentru tot ce înseamnă sprijin pentru viaţa oamenilor.”

Biserica versus cultură

La nivel de Sălaj există 57 de biblioteci comunale, 3 biblioteci orăşeneşti, toate fiind echipate, prin proiecte ale Bibliotecii Judeţene, cu echipamente moderne. Achiziţii de cărţi se fac în permanenţă, Biblioteca Judeţeană având contracte cu majoritatea editurilor din ţară, însă se acordă o importanţă deosebită la cărţile care vor fi puse pe raft pentru a fi citite, mai apoi, de public, fiindcă apar foarte multe cărţi proaste. “Pentru că lumea chiar vine la bibliotecă, avem foarte mare grijă să avem carte nouă în permanenţă, şi nu orice, ci carte bună.” Însă achiziţionare de cărţi pentru bibliotecile comunale (minim 50 de cărţi la o mie de locuitori) e la mâna primăriilor de acolo, iar asta e o problemă, pentru că pe unii primari nu numai că îi doare-n cot de cultură, dar banii care ar trebui să susţină cultura şi educaţia îi dau bisericilor din localitate. Iar aici nu e că am avea ceva cu bisericile, dimpotrivă, e loc pentru fiecare în lumea asta, dar, totuşi, să dai banii de cărţi bisericilor? Chiar face fiecare primar cum îl taie capul, adică nu e nimeni care să urmărească ce fac primarii cu banii publici? Şi aici mă refer, în special, la banii care ar trebui folosiţi pentru educaţia copiilor, pentru că o carte îţi poate schimba modul de a gândi, îţi poate deschide noi orizonturi, poate fi un nou început.

Ca o concluzie

Într-o lume şi într-o ţară în care nu mai aştepţi să moară capra vecinului, ci aştepţi să moară vecinul, ca să-i poţi lua capra, atunci când se face ceva constructiv, atunci când cineva chiar face ceva, nu doar dă din gură ca să fie băgat în seamă, ei bine, lucrul ăsta ar trebui apreciat şi, mai ales, sprijinit, pentru că fără sprijin din partea celor care pot face asta, toată strădania cuiva de a construi ceva se poate transforma uşor într-o luptă cu morile de vânt.

Lumea de aici, visul de dincolo. Ori invers?

visandM-am pus în pat pe la unu şi jumătate noaptea, apoi am închis ochii. M-am trezit după un timp şi m-am uitat la ceas. 1.35. Cum, au trecut doar cinci minute? Aveam impresia că am dormit câteva ore. Am închis din nou ochii, apoi, după ceva vreme, m-am trezit din nou uitându-mă la ceas. 1.50. Ce naiba? Şi am ţinut-o tot aşa, privind ceasul din timp în timp, până pe la cinci şi ceva către dimineaţă când, în sfârşit, am reuşit să adorm.

Mi-a zâmbit larg, privindu-mă în ochi, ca şi cum m-ar fi căutat. Apoi m-a chemat pe nume, şi, deşi nu era numele meu, cel pe care-l ştiam de atâţia ani, l-am recunoscut, într-un fel ciudat, familiar. După care, personajul ciudat a dispărut şi m-am trezit singur, între nişte munţi gri, ameninţători şi am simţit fiorul rece fulgerându-mi fiinţa. Am privit speriat în jurul meu, dar n-am găsit nimic care să-mi ofere o portiţă de scăpare de acolo, şi mai erau şi ochii aceia, pe care îi simţeam trecând de haine, trecându-mi prin oase, ţintuindu-mă pe loc de frică, degeaba încercam să fug, parcă eram lipit. Dar frica aceea paralizantă s-a amestecat cu furie, cu deznădejde, şi am strigat: “Mi-e frică, dar n-am să fug, ce-o să-mi faceţi, nu vedeţi că sunt şi eu ca voi, un monstru, poate chiar mai monstru decât voi, voi nu înţelegeţi că nu am unde să mai merg, nu e de ajuns ce port cu mine de atâta timp?” Am strâns pumnii şi am aşteptat cu ochii închişi. Când i-am deschis, cu sufletul deja la vedere, personajul ciudat mă privea, la fel ca înainte de munţi, dar, de data asta, într-un fel bizar, ca şi cum acum m-ar fi găsit. “Ţi-e frică?” “Da, mi-e frică, dar nu de munţii gri, nici de monştri, mi-e frică de mine, mi-e frică că ar putea să doară”, am răspuns, cu ochii în pământ. Când am ridicat privirea eram pe munte, dar de data asta nu mai era gri, stâncile îmi erau familiare, pădurea verde de jos, la fel. Am zâmbit uşurat. “Îţi place aici?”, veni întrebarea din spatele meu, aşa că m-am întors rapid, surprins că era cineva acolo. “E acasă?”, am întrebat la rându-mi, iar personajul ciudat a început să râdă, după care mi-a făcut semn să-l urmez. Apoi peisajul a început să se schimbe rapid, năucitor, fără a putea să-mi iau un reper, şi am simţit cum ameţesc, stomacul mi s-a strâns ghem şi mi s-a făcut rău… “Ştii, nu-i aşa, ştii că nu s-a terminat, dar n-am ce face, trebuie să las să se întâmple.” Am vrut să-l întreb ce vrea să zică, dar până să apuc, l-am auzit spunându-mi: “Lucrurile nu sunt toate aşa cum par, dacă priveşti dincolo…”

Am deschis ochii şi am rămas cu privirea în tavan multă vreme. Senzaţia de ameţeală din vis era încă prezentă, iar întrebările au dat năvală, răscolindu-mă: Care lume e cea reală, cea care pare că-i reală sau cea care pare că-i vis? În lumea asta materială, care ne ţine captivi, există şi răspunsuri la întrebări? Şi dacă da, unde le putem găsi? Iar dacă nu, şi asta-i tot, merită toată lupta asta pentru supravieţuire? Dacă nu eşti la fel ca ceilalţi, înseamnă că nu e locul tău aici? Dacă nu, atunci unde? Dacă poţi să vezi dincolo şi vrei mai mult, e de ajuns visul?